Mircea Radu le dă replica propagandiștilor anti-referendum pe Facebook:

”OOOOpaaa, Mircea Radu e homofob”. ”A trezit in alți bărbați pofte…” ”Ține partea soților care își bat nevestele”. ”Mircea Radu își folosește copilul să îndemne lumea la Referendum” și alte minciuni cu iz dement și mesaje încă mai hardcore venite în privat.
De ce am luat eu zoaiele astea în figură când puteam să îmi văd de treabă, să pun pe Facebook o poză-două cu câini, linkuri către muzici sau să scriu povești cu gust? De ce a trebuit eu să consum timp să îi conving pe diverși că Holocaustul nu e tot una cu Referendumul în loc să fac cu totul altceva, de pildă să mă uit în altă parte? De ce mi-am ales de bunăvoie rolul de kamikaze țicnit?
Simplu: am făcut-o pentru că sunt creștin.

Iisus a fost și om, cu toate cele ale noastre. I se făcea foame, sete, milă, asuda; s-a și enervat de vreo doua ori, când le-a răsturnat tarabele vânzătorilor din Templu și a lovit în smochinul neroditor. Obosea, mânca rodii și întingea pâinea în blid cu alții. Se chircea de durere când turnau oțet în rănile deschise, din care șiroia sânge. Dar, dincolo de vorbe în fața mulțimilor, Iisus mai avea o calitate fără de care creștinismul n-ar fi valorat mai mult decât o sminteală. Iisus acționa. Făcea.

A fi creștin e dincolo de întoarcerea obrazului, de respectarea posturilor de peste an și de statul la cozi de-o zi și-o noapte pentru a pupa moaște. Sunt momente în care curajul de a sări și a apăra valorile în care crezi înseamnă mai mult decât să poți ierta de șaptezeci de ori câte șapte.
Văd aci, pe Facebook, mulți oameni care spun că merg la Referendum. Aderă. Se implică. Parcă nicio cauză n-a scos la iveală atâția români determinați să nu mai fie priviți cu dezgust și milă. Ei sunt cei care au tăcut și au tot tăcut in fața disprețului care însoțea mărturisirea de a fi creștin. Mă bucură atitudinea asta. La fel de mult cum m-am bucurat când un prieten mi-a spus că va merge să voteze DA la Referendum deși nu crede în Dumnezeu. El are o atitudine mai creștinească decât snobii fornăitori pe care îi vezi la TiVi că își trag moace lungi, participă la slujbe, bat cruci dar boicotează Referendumul. E mai curat decât creștinii care se gândesc că de ei nu e nevoie, or fi alții care să se ducă sa voteze la Referendum – continuă să te pupi singur în oglindă; mormăiește-ți rugăciunile în pat, pe așternuturi moi; dincolo de pelerina aia inutilă și chiloții roșii trași peste pantalonii mulați, nu e nicio diferență între Iisus și Superman…. Ateul ăsta de prieten al meu a înțeles că plebiscitul nu e despre Biserică, nu e împotriva homosexualilor, ci e legat de familie, adică bărbat și femeie și despre tradiția românească, adică esență, rost și neamul din care vii și-n care ai să te întorci.

Mi-l aduc aminte pe Părintele Galeriu cu o Biblie în mână rostind Tatăl Nostru la Troița din Piața Universității. Eu, ca toți ceilalți, m-am așezat în genunchi pe asfaltul înghețat și am zis după el. Din gurile noastre ieșea o rugăciune caldă care, în gerul din ianuarie, se transforma într-o pâclă fină care ne unea pe toți, un voal dintr-o țesătura pură și delicată cum nu s-a mai văzut. Când din miile de piepturi s-a auzit Amin, a bubuit Cerul iar timpul s-a oprit în loc.
Nu atunci am devenit creștin ci, în momentele alea, am simțit că fac parte dintr-o dragoste mare și vie. Nu există preț pentru uitarea acestor scene. Ce s-a petrecut atunci și acolo, a fost forță, Adevăr și Viață. A fost Neam.
Sper să simt asta și de duminică încolo…