Timp de decenii, în exil, Mihai I a fost întruchiparea tragică a unei speranţe. Simpla sa prezenţă era un semn că România uzurpată de comunism şi murdărită de demagogie continua să existe. Împotriva sa s-a rostogolit, în cei patruzeci de ani care au urmat detronării sale samavolnice, un val de ură. O tenace propagandă nu a incetat să demonizeze monarhia şi tradiţia ei. Asemeni partidelor democratice, lichidate prin teroare, regalitatea era parte din acea moştenire a memoriei incompatibilă cu opera de remodelare demonică întreprinsă de PMR şi de PCR.
Fesenismul şi Ion Iliescu au fost succesorii naturali şi entuziaşti ai acestei ostilităţi intratabile faţă de suveran şi faţă de monarhia constituţională. Zelul cu care au atacat, au calomniat, au urmărit şi au persecutat pe Rege, în anii de după 1989, era expresia continuităţii cu un trecut comunist de care Ion Iliescu şi FSN nu s-au separat, cu adevărat, niciodată. Brutalitatea cu care forţele de poliţie au intervenit spre a opri revenirea lui Mihai I în propria sa patrie oglindea, peste decenii, cinismul cu care regimul de democraţie populară îl expulza din ţară pe Suveran. Cultul lui Ion Antonescu a fost, în toţi aceşti ani de fesenism rezidual, un auxiliar simbolic de cea mai mare importanţă- un cineast politruc precum Sergiu Nicolaescu a oferit versiunea definitivă a acestei propagande dezgustătoare în “ Oglinda sau momentul adevărului”. Fesenismul şi peremismul fuzionau, simbolic, în acest moment abject.
Astazi, inamicii de ieri ai lui Mihai I sunt adulatorii săi şi avocaţii săi entuziaşti. Obscenitatea fesenistă îşi atinge una dintre culmile ei. Ion Iliescu însuşi îşi exprimă speranţa în refacerea Suveranului. Răzvan Theodorescu, conducătorul odiosului instrument numit Televiziunea Română Liberă, îşi dezvăluie, emoţionat, admiraţia faţă de Mihai I. O unanimitate imorală se face simţită acum. Ca şi cum în jurul unui Mihai I încă viu s-ar rosti, deja, ipocritele discursuri funebre.
După ce a hulit şi a prigonit, după ce a cimentat prin ură o întreagă naţiune, fesenismul confiscă un patrimoniu care nu este al său. Macularea entuziastă a trecutului marchează victoria definitivă a fesenismului asupra întregii Românii. Patria pe care Ion Iliescu a dorit-o este realitate.
Regretele obscene ofensează memoria celor care, timp de decenii, înainte şi după 1989, au avut curajul să creadă în revenirea libertăţii şi a demnităţii pentru această ţară care nu mai era a lor. Triumful lui Ion Iliescu şi al fesenismului este, acum, unul complet- istoria este anexată la carul lor triumfal.
Sursa: contributors.ro
