Înainte de a citi mai departe, opriţi-vă o clipă şi imaginaţi-vă: o familie modestă, muncitoare, profund credincioasă, cu cinci copii. Într-o zi oarecare, poliţia vine acasă şi ia doi dintre copii. A doua zi, poliţia apare din nou şi ia şi ceilalţi copii, inclusiv pe cel care are doar patru luni şi este alăptat. Totul pentru că directoarea şcolii unde învaţă cei mici s-a supărat când una dintre fete a cântat melodii religioase.
Ştiţi că am descris, sumar, drama familiei Bodnariu –el, inginer informatician, ea, asistentă medicală – ai căror copii au fost luaţi în custodie de către statul norvegian în urma unor acuzaţii misterioase. Se pare – spun „se pare” pentru că autorităţile norvegiene invocă „interesul superior al copilului” pentru a acţiona într-o totală lipsă de transparenţă – că totul a pornit după ce directoarea şcolii a decis că educaţia creştină pe care o primesc copiii este periculoasă. În consecinţă, minorii au fost luaţi de la familia naturală, iar statul norvegian a deschis procedura de adopţie într-un timp record. O precizare: potrivit unor relatări din presă (singura sursă disponibilă), copiii au fost controlaţi medical şi nu s-a constatat vreo formă de abuz fizic sau psihic.
Asemenea fapte îngrozitoare erau rare până şi în anii cei mai crânceni ai stalinismului. Nici măcar KGB-ul nu se folosea în mod sistematic de copii ca să-i incrimineze pe părinţi. Au fost câteva cazuri puternic mediatizate, iar propaganda sovietică îi încuraja pe copii să îşi toarne părinţii, dar în realitate au fost situaţii rare. În Norvegia, tot mai multe relatări arată că aceasta este practica autorităţilor: să se folosească de declaraţii (dirijate prin întrebări tendenţioase) ale unor minori pentru ca, ulterior, aceştia să fie luaţi de la familia biologică şi daţi spre adopţie. Statisticile ne demonstrează că tot mai multe familii de străini cu rezidenţă/ cetăţenie norvegiană sunt victimele unor răpiri de minori supervizate de către stat. Norvegia are o anumită tradiţie în a distruge vieţile copiilor. După cel de-al doilea război mondial, circa 9-12.000 de copii născuţi din relaţiile unor norvegience cu militarii germani care ocupaseră ţara au fost trataţi ca nişte criminali. Mamele, etichetate drept „prostituate”, au ajuns în lagăre de concentrare. Copiii, taxaţi drept „şobolani”, au fost închişi în spitale psihiatrice, unde au fost bătuţi, abuzaţi şi torturaţi – nu exagerez, nu fac decât să citez un articol din The Guardian care invocă mărturiile supravieţuitorilor. Prin 2011, statul norvegian se certa prin instanţe cu supravieţuitorii şi refuza să-i despăgubească.
Aceasta este Norvegia, un regim aflat la limita naţional-comunismului. Un regim kafkian, în care familiei B. i se iau copiii în baza unor acuzaţii secrete. Este problema cetăţenilor norvegieni dacă vor să trăiască într-un astfel de regim. Dar de ce nu reacţionează statul român, pentru că domnul Bodnariu este şi cetăţean al acestei ţări? Cehia trăieşte o dramă asemănătoare: în 2011, copiii familiei Michalak au fost luaţi de statul norvegian şi daţi spre adopţie, deşi nu existau dovezi ale vreunui abuz. Întreaga opinie publică din Cehia s-a solidarizat cu această familie. Preşedintele Cehiei, Milos Zeman, a reacţionat: i-a scris regelui Norvegiei, a calificat drept nazistă atitudinea acestui stat şi a refuzat să-l mai primească pe ambasadorul norvegian la recepţia din 2015, de Ziua Naţională a Cehiei. În România, tăcere umilă din partea autorităţilor. Umilă, nu prudentă. Premierul Cioloş s-a justificat: „Să nu lăsăm impresia unei presiuni care poate să se întoarcă împotriva familiei respective şi a eficienţei cu care putem acţiona”. Da, se pare că familia Bodnariu a fost ameninţată de autorităţile norvegiene şi sfătuită să nu caute ajutor extern. Dar statul român nu trebuie să accepte acest şantaj, în care copiii şi familia sunt, de facto, luaţi ostatici de autorităţile norvegiene.
Complet dezamăgitoare este, însă, indiferenţa preşedintelui României. Dezamăgitoare. Nu este prima oară: era în vacanţă în Madeira când un cetăţean român a fost răpit în Mali. Nu i-a păsat. Ostaticul nu a fost eliberat nici azi, iar autorităţile române par să-l fi uitat complet. Preşedintele este acum în Florida, unde nu poate fi deranjat.
Am înţeles că domnul Iohannis îşi abandonează atribuţiile de politică externă, nu mai doreşte să se ducă la reuniunile Consiliului European şi îl trimite pe premierul Cioloş. Am înţeles că domnul Iohannis are „curajul să tacă” pe tema plagiatelor supervizate de SRI. Am înţeles că domnul Iohannis nu se poate despărţi de Dan Mihalache. Dar nu voi înţelege niciodată indiferenţa sa faţă de cetăţenii acestei ţări, atunci când trec prin situaţii atât de dramatice precum separarea forţată de copii.
Domnule Klaus Iohannis, la Yad Vashem, pe aleea celor „Drepţi între popoare” scrie: „Cel ce salvează o viaţă, salvează lumea întreagă”. Salvaţi familia Bodnariu, salvaţi cei cinci copii înghiţiţi în maşinăria absurdă şi inumană a statului norvegian, şi veţi salva măcar onoarea unui mandat deja eşuat, domnule preşedinte.
P.S. Spre deosebire de alte ocazii, am fost nevoit să folosesc adesea în acest articol expresia „se pare”. Statul norvegian refuză să ofere informaţii concrete. Ştiu că mulţi vor gândi: „Au făcut ei ceva, cei din familia Bodnariu”. Acesta este un proces kafkian, inacceptabil în secolul XXI. Între absurdul stat norvegian şi o familie creştină, eu cred în dreptatea celor din urmă.
sursa: contributors.ro
