Un zâmbet mare pe un chip plin de cicatrici, mărturie a celei mai grele zile din viaţa sa. O voce cristalină şi o privire caldă, chiar şi atunci când povesteşte despre noaptea de coşmar din 30 octombrie 2015. Un om plin de energie pozitivă, aşa este Mariana Oprea, una dintre supravieţuitoarele Colectiv.
În timpul incendiului de anul trecut, Te Dy a suferit arsuri de gradele 2B şi 3 pe 45% din suprafaţa corpului. S-a trezit în Spitalul AKH din Viena, după o lună de la incident, şi a aflat, rând pe rând, veştile cumplite despre rănile severe pe care le suferise. Pe lângă arsurile profunde, Marianei i-au fost amputate toate degetele mâinii stângi şi unul de la mâna dreaptă. Palmele au fost cele cu care Te Dy şi-a acoperit ochii atunci când flacăra a venit din plin înspre ea.
Aş vrea să te rog să ne întoarcem cu 5 luni în urmă. Ştiu că este greu, dar ce îmi poţi povesti din acea seară?
Cu 2 săptămâni înainte de eveniment mă angajasem, eram în periaoada de probă la o firmă de publicitate. Îmi amintesc că m-am întâlnit cu fratele meu în drum spre casă şi i-am spus că sunt obosită, dar că, totuşi, aş vrea să ies. I-am zis să meargă şi el, dar nu a vrut, spunând că este prea obosit. Am mers singură în Colectiv unde m-am văzut cu câţiva prieteni. A început concertul şi era o atmosferă foarte frumoasă. Totul s-a petrecut parcă într-o fracţiune de secundă. Eu, fiind micuţă de înălţime, nu vedeam foarte bine pe scenă, dar am auzit “A luat foc! Asta nu făcea parte din show!”.
Am văzut că ardea un stâlp. O parte dintre oamenii din jurul meu s-au speriat şi s-au retras către ieşire, alţii făceau poze cu telefonul şi filmau. Eu eram calmă, am crezut că nu este ceva de care să ne temem, m-am gândit că vor veni cu un stingător să stingă incendiul. Mihai, băiatul cu care eram în seara aceea acolo mi-a zis să ieşim, totuşi. Între timp focul s-a propagat foarte repede şi, până să ajungem să ieşim din încăpere, deja jumătate din acoperiş era în flăcări. Am înaintat repede, însă la un moment dat mi-am prins piciorul drept în ceva – nici acum nu ştiu în ce – şi nu am mai putut merge. Am realizat că nu mai pot pleca de acolo şi m-am gândit că trebuie să mă descalţ. Doar o fracţiune de secundă m-am uitat în spate şi atunci am văzut că vine flacăra către mine. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi acopăr ochii cu palmele. Nu m-am lăsat în jos, nu m-am ferit, mi-am acoperit doar ochii.
Ai ieşit singură de acolo?
Singurul lucru pe care mi-l amintesc este cum se auzea părul care sfârâia în flăcări. Sincer îşi zic, am avut şi un gând ironic “Ce sfârşit dubios mi-am putut alege!”. (zâmbeşte) Apoi am leşinat. La scurt timp, m-am trezit. Încă aveam piciorul prins acolo şi mai erau persoane care stăteau pe mine, gemeau, ţipau.
Şi totuşi, sfârşitul nu a fost acolo.
Nu. Ca prin ceaţă am văzut cum vine cineva şi mă scoate de acolo. Nu ştiu nici acum cine a fost, nu-mi amintesc chipul lui, de fapt nici nu l-am văzut bine de la fum. M-a apucat de sub braţe, m-a tras cu putere ca să îmi desprindă piciorul blocat şi m-a dus afară. Acolo m-am ridicat, eram pe picioarele mele. Mă uitam în jur şi nu îmi venea să cred ce s-a întâmplat, îl căutam pe Mihai şi l-am găsit afară teafăr. Deşi porniserăm către ieşire împreună, mulţimea ne despărţise. Ne-am întâlnit afară unde l-am întrebat cum arăt, pentru că vedeam în jur că toţi aveau feţele negre, hainele rupte. Mi-a zis că sunt bine, să stau liniştită. Eu nu simţeam absolut nimic, văzusem în schimb că, de la coate în jos, nu mai aveam piele pe mâini, îmi atârna ca nişte mănuşi căzute. Nu mai vedeam clar. Simţeam că nu mai am nici tot părul pe cap.
Care a fost primul gând afară?
Eu mă gândeam că aveam de lucru şi voiam să lucrez în weekend. “Ok, m-am ars puţin, trebuie să mă duc la spital să mă vadă cineva de specialitate” îmi ziceam. (râde) Au venit câteva ambulanţe, personalul din prima nu a vrut să mă ia fiindcă deja era plină. M-am urcat singură în a doua, aproape cu forţa, şi i-am rugat să mă ia pe jos acolo, doar să mă ducă la spital. Pe drum spre Colţea, în virajele ambulanţei, mă loveam şi începeam să simt o uşoară jenă pe mâini, pe picioare, pe spate. Dar nu era încă durere. Am ajuns la spital unde au început să îmi taie hainele de pe mine, dar eu tot nu înţelegeam ce se întâmplă. (râde din nou) Eu mă simţeam bine, voiam doar să mă panseze cineva la mâini şi să merg acasă. A venit un doctor, mi-a dat cu o cremă pe faţă, apoi au început să mi se umfle mâinile. Cu cât trecea timpul, cu atât mi se umflau mai mult şi, la un moment dat, nu le-am mai putut folosi. Nu simţeam încă nimic fizic, durere, în schimb mi se făcea din ce în ce mai frig. Corpul ieşea din starea de şoc şi tremuram necontrolat. La spital nu aveau folii dintr-acelea speciale, au pus pături de lână pe fiecare dintre noi. În scurt timp am fost transferată de la Colţea la Spitalul Militar, iar afară, în faţa spitalului, erau ai mei. Şi nu înţelegeam de ce nu au nicio reacţie, de ce nu vin la mine. De fapt, ei nu mă recunoşteau.
Citiți articolul integral pe ileanaandrei.ro
