Marele arheolog italian Marco Merlini: “Scrisul s-a născut în Europa, pe Valea Dunării”. Comunitatea științifică internațională se apropie de momentul în care va valida acest adevăr!!!
Cartea “Scrisul s-a născut în Europa?” (La scrittura è natta in Europa?) de Marco Merlini a apărut la editura Avverbi, Roma, în 2004.
Autorul răspunde afirmativ la întrebarea din titlu, după ce a făcut o minuţioasă muncă de investigație în decursul unui Grand Tour de trei ani prin Europa neolitică sud-orientală. Astăzi aici se află România, Moldova, Ungaria, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Macedinia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Grecia. În fiecare din aceste ţări există mărturii care demonstrează că, în urmă cu aproape 7500 de ani, în Valea Dunării înflorea o civilizaţie avansată. Grupurile de populaţii locuiau în sate compacte. Îşi construiau casele şi îşi făceau uneltele în acelaşi mod. Aveau caracteristici spirituale comune: aceleași credinţe animistice, rituri funerare, simboluri, idiomuri.
Marco Merlini menţionează că, în societatea acestor populaţii, cooperarea prevala asupra conflictului, iar comerţul asupra furtului. Religia era centrată pe divinizarea principiului feminin şi pe diferite manifestări ale cuplului divin. De aici, mulţimea de statuete feminine descoperite în siturile arheologice referitoare la această epocă.
Dar lucrurl cel mai surprinzător este că populaţia Europei neolitice a dezvoltat un scris propriu, pe care cercetătorii l-au numit Danube Script.
Aventura descoperirii acestei scrieri începe cu siturile din Turdaş. În anul 1875, arheologa maghiară Zsòfia von Torma descoperă la Turdaş, în locul numit „La luncă”, o mulţime de statuete feminine acoperite cu semne curioase. Cercetătoarea le-a considerat nişte pictograme şi a emis ideea că populaţia neolitică din Ardeal cunoştea scrisul. Descoperirea „scrierii Turdaş” a făcut în epocă înconjurul lumii. Apoi a fost „uitată”.
De la Turdaş, Marco Merlini a mers la locul altui eveniment formidabil, care a cutremurat prejudecăţile academice. Tărtăria. În 1961, Nicolae Vlassa descoperă aici (într-un sit arheologic aparţinând culturii Vinča-Turdaş), alături de nişte oase umane, trei tăbliţe inscripţionate cu pictograme. Descoperirea a interesat comunitatea ştiinţifică internaţională. Cercetătorii deschişi noutăţii le-au inclus în cercetările lor. Dar ştiinţa oficială românească le-a declarat false sau importate din Sumer. Apoi le-a „uitat”.
Italianul Marco Merlini nu şi-a propus să ia cu asalt buncărul de prejudecăţi academice. El caută în Europa modernă urmele Europei neolitice. Şi-a întreprins pelerinajul prin muzee şi situri arheologice, făcând abstracţie de semnele de frontieră actuale. Și iată ce-a observat: Tăbliţele de la Tărtăria nu sunt un caz izolat. Semne similare se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Balcani, în situri arheologice care aparţin aceleiaşi civilizaţii neolitice: Parţa, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc. În fiecare zonă, numărul acestora este impresionant. Cercetătorul maghiar Ianos Makkay a descoperit între Ungaria şi România patruzeci de situri conţinând artefacte cu scris neolitic european. Shan Winn a numărat cincizeci, în 1990, în bazinul Dunării. Harald Haarman consemnează pe o hartă douăzeci şi trei de situri în spaţiul dintre Belgrad şi Sofia. În ce priveşte România şi Moldova, par a fi un adevărat depozit de artefacte inscripţionate cu scrisul sacru al Europei neolitice.
Cărturarul italian a mai constatat un lucru important: dacă la momentul descoperirii Tăbliţelor de la Tărtăria existenţa unei scrieri neolitice europene părea o idee absurdă, în decursul anilor a fost îmbrăţişată de tot mai mulţi arheologi şi lingvişti. Arhemitologa lituano-americană Marija Gimbutas era de părere că scrisul sacru, prin care Vechea Europă comunica cu Marea Zeiţă acum 7500 de ani, va putea fi descoperit doar dacă „arheologii se vor decide să colaboreze strâns cu lingviştii şi specialiştii în mitologie şi folclor” (p. 22).
Fenomenul scrierii danubiene a devenit obiectul cercetării multor oameni de ştiinţă. Iată câteva lucrări, care ar trebui să stea deschise pe masa oricărui intelectual interesat de acest subiect:
Marija Gimbutas, The Language of the Goddess, 1989;
Marija Gimbutas, The civilization of the Goddes, San Francisco, 1991;
Marija Gimbutas, On the Nature of Old Euopean Civilization and its Script, 1998;
Shan Winn, Pre-writing in South-eastern Europe, 1981;
Harald Haarman, Writing from Old Europe to Ancient Crete – a Case of Cultural Continuity, 1989.
Scrierea danubiană mai are o însuşire deosebită. Ea nu a apărut în urma necesităţii de a efectua conturi contabile agricole, ca scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene. Scrierea din Valea Dunării avea o funcţie religioasă. Era considerată sacră şi i se atribuiau puteri magice. Pe unele tăbliţe de lut se scriau formule consacrate, care se purtau la gât pentru a atrage spiritele benefice. Altele erau acoperite cu blesteme, apoi se frângeau spre a îmbolnăvi sau omorî duşmanul.
Marco Merlini îşi ilustrează cartea cu imagini reprezentative ale acestei scrieri misterioase a strămoşilor noştri neolitici, pentru care fiecare naţie modernă are un nume propriu: sârbii o numesc Vinča, grecii „scrisul neolitic egeean”, macedonii „alfabetul neolitic macedonean”, noi, românii, îi zicem „scrierea de pe Tăbliţele de la Tărtăria”.
Recunosc: am citit cartea de câteva ori. Prima oară, cu emoţie. Următoarele dăţi, cu pixul în mână. Subiectul este fascinant şi complicat în acelaşi timp. Dar ca orice intelectual de vocaţie, Marco Merlini exprimă conceptele şi termenii de specialitate într-un limbaj clar şi cursiv.
O calitate, pe care tinerii o vor aprecia cu entuziasm, este că ea poate înlocui zeci de manuale de istorie şi lingvistică. Dar niciun manual nu poate înlocui cartea lui Merlini.
Lectura ei mi-a inspirat o întrebare.
De ce românii noştri nu scriu cărţi, pe care străinii să le citească cu sufletul la gură, aşa cum se citeşte cartea acestui cărturar italian?
Nu mă refer la inşii ajunşi întâmplător în sistemul academic de cercetare şi care nu sunt în stare decât să repete mecanic că semnele de pe artefactele neolitice sunt nişte simple ornamente.
Vorbesc de „lupii singuratici”, care au în ei o scânteie din Ventris şi văd semnele scrisului acolo unde orbii cu ochi nu văd decât nişte mâzgălituri.
Nu de mult, am citit cartea lui John Chadwick Lineare B. L’enigma della scrittura micena. În capitolul despre Michael Ventris menţionează calitatea de bază a acestuia: vedea ordinea acolo unde alţii vedeau doar confuzie. La douăzeci şi patru de ani a publicat un articol, în care declara că scrisul linear B vorbeşte într-un dialect arhaic al limbii grece, în ciuda somităţilor academice şi a lui Artur Evans, care susţineau că acest scris cretan este într-o altă limbă decât cea greacă. Ventris a trebuit să-şi ascundă vârsta, spre a nu trezi neîncrederea directorului revistei.
Mulţi dintre cercetătorii români au curiozitatea lui Ventris de a explora misterele lumii antice. Dar Ventris avea ceva în plus: curajul de a-şi exprima părerea proprie în ciuda opiniei generale.
Alt exemplu. Academicienii germani o ţineau una şi bună: Iliada este doar o poveste, Troia nu există. Negustorul Schliemann nu s-a lăsat intimidat de tonul lor autoritar. Intuiţia îi spunea că epopeea lui Homer conţine un grăunte de adevăr. În timp ce arheologii oficiali făceau arheologie în birouri şi la tribune, marele diletant a mers în Turcia cu Iliada într-o mână şi târnăcopul în alta şi a descoperit oraşul lui Priam.
Şi românii noştri au intuiţie şi se fac fraţi cu legendele şi uneltele arheologice. Dar Schliemann avea ceva în plus: curajul de a demonstra că are dreptate în ciuda celor care îl ridiculizau.
Citind cartea Scrisul s-a născut în Europa? le-am dorit din tot sufletul arheologilor şi lingviştilor noştri curajul englezului Ventris, al germanului Schliemann şi al italianului Marco Merlini: de a lua pixul sau laptopul în mână şi a scrie. Nu un studiu chinuit cu referinţe la manuale şi cârnaţi de note la subsol, citit la o sesiune de comunicări în buncărul de prejudecăţi academice. Ci o carte, clară şi captivantă, pe care Europa s-o citească cu interes, aşa cum a citit subsemnata cartea italianului Marco Merlini, acest mare prieten al Europei Neolitice şi al Scrisului Danubian.
Recenzie realizata de Iulia Brînză Mihăileanu
Sursa: http://adevaruldespredaci.ro/
