Să fie semnul unei indolențe păgubitoare pentru bugetul public? Să fie efectul unor negocieri ferite, cu microfonul lui Damocles deasupra ambientului? Sau poate, varianta de “bună credință”, rezultatul unor analize de oportunitate de ultim moment care țin cont de scăderea prețului petrolului și de incertitudinile viitorului imediat?

Ceea ce trebuia să se întâmple la începutul anului viitor nu se mai întâmplă – redevențele petroliere rămân pe loc iar eventuala schimbare a modului de calcul este amânată pentru (… cel puțin) un an.

Explicația oficială, că astfel se creează “stabilitate”, este ilogică și denotă incompetență. A fost timp 10 ani pentru stabilirea unui sistem nou de redevențe, dintre care ultimii doi sub aceeași guvernare și structură politică parlamentară. Faptul că guvernul nu și-a făcut treaba până în ultimul moment este cel mult motiv de demisie.

Chiar și explicația subînțeleasă, că prețul petrolului a început brusc să scadă și că nimeni n-a mai știut cum să se poziționeze, este destul de șubredă. Un sistem de redevențe gândit pe termen lung trebuie să ia în calcul măcar toate scenariile care au mai fost deja văzute – de la un baril de 20 de dolari până la unul de 120. Deocamdată, suntem cam pe la mijlocul intervalului așa că nu-i nimic ieșit din comun.

Există teoretic o îngrijorare legitimă – ce se va întâmpla cu operațiunile și eventualele investiții în momentul în care extracția nu mai este atât de profitabilă și intervine pe deasupra și o suprataxare din partea statului. Iar aici este nevoie de o decizie politică strategică, dar care la rândul ei trebuia să fie deja cuprinsă într-un sistem de redevențe care să a în calcul toate scenariile și care ar fi trebuit să fie publicat încă măcar de acum șase luni.

România a fost cândva un producător și exportator de petrol de mărime decentă. Însă pentru că a început exploatarea mai devreme decât marea majoritate a și golit zăcămintele mult mai repede. La nivel mondial se vorbește despre “peak oil”, momentul din care volumul total extras nu se va mai putea duce decât în jos. Nu este cert când va veni acest moment, dacă nu cumva a trecut deja și ce va însemna el pentru prețul barilului și pentru stilul de viață cu care ne-am obișnuit.

Dar strict pentru România lucrurile sunt foarte clare. Propriul nostru “peak oil” s-a întâmplat undeva la sfârșitul anilor 70, când România reușea să extragă 15 milioane de tone de țiței într-un an. Acum, cu greu ar mai reuși să scoată 4 tone, adică mai puțin de jumătate din consumul intern. Iar în 20 de ani cantitatea extrasă va deveni practic neglijabilă.

Chiar și presupusele rezerve din Marea Neagră nu pot compensa foarte mult din această scădere – cel mult pot să asigure o securitate energetică minimală, cu condiția să nu fie epuizate și ele mult prea repede.

În aceste condiții, singura decizie politică rațională în acest moment este aceea de-a conserva resursele pe cât posibil și de-a le folosi ca tampon de șoc contra fluctuațiilor de preț – asta înseamnă importuri masive atunci când prețul este jos și intensificarea producției interne doar când prețul crește până la niveluri greu de suportat pentru economie.

Iar atunci, redevența ridicată este instrumentul administrativ care acoperă toate scenariile. Da, există riscul să scadă apetitul pentru investiții și chiar ca activitatea curentă de extracție să se restrângă – ajungându-se chiar și la disponibilizări de personal. Dar aceste efecte secundare pot fi limitate prin politici sociale și de securitate a operațiunilor – că până la urmă salariile au totuși o pondere destul de mică în costul total de extracție.

Există, da, chiar și riscul ca dintr-o redevență unitară mărită statul să ajungă să încaseze în total mai puțini bani. Dar ăsta ar fi un semn că ne aflăm într-un moment în care resursele e mai bine să fie conservate, așa că pe termen lung câștigul este mai mare.

Sursa: romaniacurata.ro