Mulţi se întreabă, în mod firesc, care este semnificaţia simbolică a ouălor de Paşti, atât de îndrăgite la noi. Răspunsurile sînt multe, dar converg spre ideea comună a Unului perfect din care a fost creată lumea.
Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură.
Originea colorării ouălor se pierde în negura timpurilor precreştine, când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, al creaţiei şi al fecundităţii.
Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus şi erau folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei şi Asiei.
Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnica, materialele, simbolismul motivelor şi perfecţiunea realizării. Ouăle „încondeiate“, „împistrite“ sau „muncite“ s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului nostru.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi“.
În 1937, marele folclorist şi etnograf Arthur Gorovei (1864-1951), membru corespondent şi de onoare al Academiei Române, doctor honoris causa al Universităţii din Cernăuţi, publică un reuşit studiu de folclor, intitulat „Ouăle de Paşti“, probabil prima lucrare pe plan mondial asupra obiceiului românesc al încondeierii ouălor, din care vă oferim câteva extrase, legate de simbolismul spiritual al oului.
„Oul a sintetizat misterul Creaţiunii; dintr-un ou trebuie să se fi născut Universul, Lumea – deci şi omul. Oul cosmic trebuie presupus la baza credinţei tuturor popoarelor din lume.“
Cum am putea să precizăm: unde şi când s-a înroşit primul ou? Care popor l-a întrebuinţat, pentru prima oară, am putea doar să ne întrebăm, pentru că ouă roşii de piatră s-au găsit până şi în morminte din vremuri străvechi.
„Chinezii întrebuinţau ouăle roşii cu două mii de ani înainte de Hristos, şi desigur că, la dânşii, obiceiul acesta era o moştenire din timpuri şi mai vechi. (…)“
În credinţa vechilor chinezi, oul reprezenta începutul unei noi vieţi. Ei colorau în roşu ouă de găină în semn de bun augur la evenimente importante, precum naşterile sau nunţile. O aniversare de 16 anişori implica 16 ouă roşii…
„Egiptenii adorau pe zeul Knef, a cărui statuie purta un ou în gură.
Perşii credeau că, în vâltoarea haosului, apăru un ou, pe care Noaptea îl acoperi cu aripile ei, îl cloci, şi din ou ieşi lumea: Soarele şi Luna se ridicară, iar Pământul se lăsă în jos.
Indienii, fenicienii, ca şi israeliţii, considerau oul ca principiu al Creaţiunii.
După una din legendele brahmanice, la început erau pe lume numai apele primordiale, din care se născu un ou de aur ce pluti pe ape un an de zile, şi din el se născură Cerul, Pământul şi Văzduhul. Brahma creatorul însuşi se născu din acest ou, din care se făcu Cerul şi Pământul. (…) “
În conformitate cu mitul hindus, universul este creat şi distrus perpetuu. Înainte de fiecare nou ciclu, o floare de lotus creşte din ombilicul lui Vishnu, iar din ea apare însuşi zeul, în întruparea sa ca Brahma creatorul. Brahma sparge oul, deschizând astfel un nou ciclu al creaţiei.
„Grecii şi romanii aveau aceeaşi credinţă; filosofii lor vorbesc despre crearea lumii din ou («ab ovo»). (…)
Oul cosmic trăieşte şi în credinţele poporului nostru. (…)
Păzitor de duhuri necurate, oul roşu se întrebuinţa ca amuletă, obicei practicat, în zilele noastre, la ruşii din părţile Uralului, unde se făceau ouă din pietre semi-preţioase, de diferite culori, între care şi roşii, mici de tot, şi se purtau ca fetişuri la ceas, cum se poartă mărţişoarele, după cum fetiş trebuie să fi fost ouăle de piatră vopsite cu roşu, din mormintele preistorice, îngropate cu mortul, ca să-l apere de Duhul Răului.
Culoarea roşie fiind simbolul vieţii, deci al puterii, se explică pentru ce popoarele războinice au adoptat-o pe steagurile lor, pentru ce la popoarele aşa-zis indo-germanice culoarea roşie era semnul măririi şi al cinstei, culoare cu care se înfăşurau şi împăraţii – purpură – semnul forţei, al stăpânirii.
Odinioară, numai la curţile domneşti era îngăduită întrebuinţarea unor anumite obiecte de culoare roşie. (…)
Religiile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor.
Egiptenii aveau un cult special, la echinoxul de primăvară – Paştele nostru – când ofereau, ca jertfă, ouă zeului creator.
Perşii aveau acelaşi obicei la sărbătoarea Anului Nou, obicei despre care vorbeşte un călător de la anul 1704, care spune că, de Anul Nou (20 mai), perşii se felicită dăruindu-şi ouă în diferite culori.
Oul avea mare însemnătate şi la romani, care făceau jertfe speciale cu ouă, la sărbătoarea echinoxului de primăvară; şi la scriitorii Ovidiu, Juvenal, Pliniu se pot găsi dovezi că ouăle acestea erau colorate.
Credinţele şi obiceiurile păgâne au trecut în religia creştină, acomodându-se cu dogmele ei. Zeii păgâni trăiesc şi astăzi în sfinţii cărora ne închinăm noi. Datina oului roşu nu a putut să facă excepţie; primii creştini au menţinut-o, au lăsat-o moştenire, până în zilele noastre, tuturor popoarelor creştine, care pun tradiţia aceasta în legătură cu sângele – moartea şi învierea – lui Iisus Hristos, Creatorul lumii creştine, după cum primele popoare au considerat oul roşu ca simbol al creaţiunii Cosmosului.
Oul roşu a rămas, în cultul nostru, alături cu crucea, ca simbol al biruinţei contra Diavolului.
Odată cu menţinerea şi întrebuinţarea oului roşu, creştinii au introdus şi culoarea roşie în cultul lor. Dacă papa de la Roma poartă mantie de purpură, Biserica ortodoxă, care nu admite veşminte albe, ca la preoţii catolici, în serviciul Bisericii, a adoptat, în schimb, culoarea roşie în odăjdii, iar anumite feţe bisericeşti poartă, în semn de autoritate, brâu şi culion de culoare roşie“.
În vremurile moderne, cel care pare să fi pătruns intuitiv semnificaţiile cele mai adânci ale Oului cosmic este marele sculptor român Brâncuşi. Lucrările sale continuă să uimească lumea, iar Ouăle sale ne şoptesc cu glas de taină misterul nepătruns de minte al creaţiei, aducându-ne cu ele Lumina Începutului dumnezeiesc.
Sursa: ecolife.ro
