Le Monde: Mărturie sfâşietoare a unei supravieţuitoare de la Charlie Hebdo! | S-a uitat în ochii mei şi a spus: „Pentru că nu te ucid, vei citi Coranul”. Pelloux s-a aplecat peste Charb, l-a mângâiat pe cap şi i-a spus „fratele meu”

Sigolene Vinson, care se ocupa de cronica judiciara la revista satirica Charlie Hebdo, povesteste pentru Le Monde, modul in care a decurs atacul terorist, in plina sedinta de redactie, uluiala, nedumerirea si frica in fata mortii, titreaza  hotnews.ro

In acea miercuri dimineata, in jurul orei 10, toata lumea se imbratisa si isi ura la multi ani. Era prima sedinta de sumar din 2015, dar era si ziua de nastere a desenatorului Luz, pentru care Sigolene Vinson adusese o prajitura.

Tanara isi aminteste fiecare detaliu al acelei dimineti. Pe ziaristii Le Monde care o intervieveaza ii primeste in redactia Liberation, care a oferit un sediu supravietuitorilor masacrului de la Charlie Hebdo pentru a realiza numarul care apare miercuri, 14 ianuarie.

Intrand in redactie, in acea zi, cu prajitura in brate, o saluta pe Angelique, seretara, al carei birou este in fata usii. Imediat in stanga este biroul lui Simon Fieschi, webmaster-ul, care sta cu spatele la usa blindata. In chicineta, Tignous pregateste cafeaua. Ca de obicei, sunt prezenti „invitatii” redactiei. Michel Renaud a venit la Cabu cu desene pentru un festival pe care la fondat, „Rendez-vous du carnet de voyage”. A adus cu el un jambon.

Charb, ca intotdeauna, deseneaza

Lila, micul cocker al ziarului, e printre picioarele tuturor. Cu o inclinatie deosebita pentru Cabu, in special cand are jambon. Sigolene Vinson vorbeste la prezent, ca si cum toti ar fi in viata. Sosit cu intarziere, Philippe Lancon mormaie ca nu sunt suficiente exemplare ale revistei pentru toata lumea. Un concurs de glume lientioase ii alunga rapid supararea: sedinta de redactie incepe.

In jurul marei mese rectangulare sunt asezati, de la stanga la dreapta: Charb, Riss, Fabrice Nicolino, Bernard Maris, Philippe Lancon, Honore, Coco, Tignous, Cabu, Elsa Cayat, Wolinski, Sigolene Vinson si Laurent Leger. Invitatul, Michel Renaud, este asezat pe un scaun intr-un colt. Luz si Catherine Meurisse, o alta desenatoare, sunt in intarziere. Zineb El Rhazoui, tanarul reporter, este in vacanta in Maroc, Gerard Biard, redactorul sef, este la Moscova. Antonio Fischetti, care scrie pe stiinta, este la inmormantarea matusii sale iar lui Willem nu prea ii plac sedintele de sumar.

Discutiile sunt legate in principal de ultimul roman al lui Michel Houellebecq, Soumission, caruia ii este consacrata si deschiderea revistei. Se vorbeste despre literatura, rasism, de manifestatiile anti-islam din Germania. Unii il apara pe Houellebecq, altii se declara ingrijorati de „cresterea fascismului” societate. Sigolene Vinson sta langa Laurent Leger.

„Am auzit poc poc”

Luce Lapin, secretara de redactie, se pregateste sa paraseasca sala pentru a corecta ceva. Este deja cu un picior in biroul sau, aflat langa cel al lui Mustapha Ourrad.

In acel moment „s-a auzit poc poc”. Cele doua gloante au perforat plamanii lui Simon Fieschi, 31 de ani. Biroul sau este primul cand de la intrarea in redactie. Va fi prima victima a fratilor Kouachi. Grav ranit, este internat in stare critica.

„Luce a intrebat daca sunt petarde. Toti ne intrebam ce se aude”. Il vede pe Franck Brinsolaro, unul dintre politistii insarcinati cu protectia lui Charb, ridicandu-se de la biroul sau. „Mana sa cauta ceva la sold, poate arma sa. Para sa ezite in apropiere de usaa. M-am aruncat la pamant.

Tanara se taraste la sol in directia biroului lui Luce si Mustapha, in celalalt capat al incaperii. Aude trantindu-se usa redactiei si un barbat striga „Allah akbar”. Si apoi intrebarea: „Unde este Charb ?”.  „In timp ce ma taram la sol, am auzit focuri de arma. Nu vreau sa ma intorc pentru a nu vedea moartea in fata. Sunt sigura ca voi muri. Ma taresc si ma doare spatele. Ca si cum mi s-ar fi tras in spate”. A scapat insa neatinsa de niciun glont.

In timp ce gloantele suiera in incapere, ajunge la biroul lui Mustapha si Luce, apoi se ascunde in spatele zidului care marcheaza separarea de biroul paginatorilor. Aude scena pe care nu o vede: „Nu au existat rafale. Au tras glont cu glont. Nimeni nu a strigat. Toata lumea a fost cuprinsa de stupoare”.

„O privire foarte blanda”

Apoi, totul e liniste. „Stiam expresia ‘o tacere de moarte’ …”, povesteste ea. Tacerea si acest „miros de praf de pusca”. Sigolene Vinson nu vede nimic. Ascunsa in spatele peretelui aude pasi care se apropie. Noi focuri de arma. „Inteleg ca e Mustapha”. Si apoi ii vede. Unul dintre ucigasi inconjoara incet zidul si o tinteste cu arma.

„L-am privit. Avea ochi mari, negri, o privire foarte blanda”. Barbatul care se uita la ea se numeste Said Kouachi. Ii spune: „Nu-ti fie frica. Calmeaza-te. Nu te voi ucide. Nu ucidem femei. Dar gandeste-te la ce faci. Ce faci tu e rau. Te las in viata si, pentru ca nu te ucid, vei citi Coranul”. Isi aminteste fiecare cuvant.

„Ma intrebam de ce imi spune asta. Credeam ca sunt dragute cronicile mele juridice. Gaseam crud din partea lui sa-mi ceara sa nu imi fie frica. Ucisese pe toata lumea si ma tintea cu arma. Nedrept sa imi spuna ca ceea ce faceam era rau, nu avea dreptul sa spuna asta”.

„I-am facut un semn cu capul. Pentru a pastra o legatura, un contact. Poate ca inconstient incercam sa-l imblanzesc. Nu voiam sa-i pierd privirea deoarece Jean-Luc este sub masa, nu l-a vazut si am inteles ca, daca nu ucide femei, ucide barbati”.

In sala de redactie, unde se afla Cherif Kouachi, o femeie a fost asasinata: Elsa Cayat. Said Kouachi se intoarce spre redactie si striga: „Nu ucidem femei”. De trei ori. „La acel moment, nu stiam ca Elsa e moarta si nici ca Cecile, Luce si Coco s-au ascuns in alt birou”.

„Nu ucidem femei”, striga Said, dupa care dispare. La un moment dat, nu mai stie cand, se gandeste sa sara pe fereastra, dar isi da seama ca e prea sus. Il regaseste pe Jean-Luc dar nu stie daca atacatorii vor reveni. Focuri de arma rasunau in strada.

Sigolene revine in sala de sedinte. „Am vazut cadavre intinse pe jos. Imediat l-am zarit pe Philippe, cu partea inferiora a fetei distrusa, care imi facea semne cu mana. Erau doua cadavre deasupra lui. A incercat sa-mi vorbeasca, cu obrazul drept sfasiat. I-am spus sa nu vorbeasca. Nu am putut sa ma apropii de el. Nu am putut sa-l iau de mana. Nu am reusit sa il ajut. Era prea mult”. Philippe Lancon, a carui viata nu este in pericol, a primit un glont in obrazul drept.

Isi recupereaza telefonul mobil si suna la pompieri. Discutia dureaza un minut si 42 de secunde. „Suntem Charlie, veniti repede, sunt toti morti”. Repeta de trei ori: „Sunt toti morti”.

In spatele camerei, se ridica o mana. „Nu, eu nu sunt mort”. Este Riss, care este impuscat in umar. Alaturi de el, Fabrice Nicolino ii face semn sa vina sa-l ajute. Este ranit la picioare si in abdomen, zace intr-o balta de sange. „E oribil sa spun asta, dar cum ranile lui erau mai putin vizibile decat cele ale lui Philippe, mi-a fost mult mai usor sa am grija de el. .

Silueta lui Patrick Pelloux, medic de urgenta dar si ziarist la Charlie Hebdo, care nu se afla insa in redactie in momentul atacului, apare cadrul usii. „L-am vazut aplecandu-se asupra corupului lui Charb. I-a luat pulsul la nivelul gatului. Apoi l-a mangaiat pe cap si i-a spus ‘fratele meu'”.

„Aceasta redactie nu a fost decat ras si bunatate. O adevarata blandete, o adevarata dragoste. Cand i-am vazut pe Cabu si Wolinski, oameni cu adevarat, cu adevarat buni, nu am inteles…”, incheie aceasta.