Era psiholog, dar n-a mai apucat să lupte pentru spiritul ei, aici, pe Pământ. Ioana Raluca Panculescu a plecat dincolo, mărind la 61 numărul victimelor din Colectiv. Nu s-a gândit niciodată ce rol va avea în destinul ei iresponsabilitatea celor plătiți să prevină tragedii, nu să numere morți, să ofere scuze, să dea din umeri sau să-și facă reclamă pe spinarea victimelor, prin interviuri live, la TV, în timp ce, în spatele lor!!!, salvatorii resuscitează de zor. Raed Arafat, singurul și cel mai important responsabil politic pentru tragedie, rămâne în funcție și pare că devine mai puternic pe măsură ce numărul victimelor crește. O blasfemie fără margini!
Arafat i-a răpus deja pe toți. Și pe cei care-i cer capul, și pe jurnaliștii de investigație din echipa Tolontan, care au scos la iveală adevăruri monstruase despre subteranele penale ale ISU, și pe îndurerații din familiile celor pieriți. Arafat nu va mai avea niciodată vreo vină, pentru că ”a făcut ceva”, acum niște ani. ”A făcut SMURD”, îi iau repede apărarea toți cei care nu înțeleg că trecutul bun nu e un cec în alb pentru prezentul cel rău și că o țară normală funcționează prin asumarea răspunderii publice, nu prin reflexe de monarh absolut guvernat de principiul ”legea sunt eu”.
Nu, pentru meritele sale mai vechi, el trebuie iertat pe veci. Se poate spune că omul a revoluționat însăși noțiunea de șef în sensul șefului de care nu e nevoie, dar trebuie să existe pur și simplu. Nu e nevoie, întrucât orice merge rău sub el nu e vina sa, ci a altora, dar dacă șeful nu răspunde niciodată indiferent câte rateuri dau cei din subordinea sa, de ce mai e nevoie de șef? Să dea vina pe alții? Poate. Acesta este drogul pe care și-l administrează toți fanii săi care nu dau doi bani pe viețile pierdute, ci pe fotoliul idolului lor. Nu există UN SINGUR exemplu în lumea civilizată unde un responsabil politic să poată rămâne în funcție după o tragedie în care statul are partea sa de vină.
Dar România e altfel. E locul în care nimeni nu dă socoteală, dacă are imagine bună, PR sau ”putere”, în care nu te poți compromite, indiferent cât furi și câți ani de pușcărie faci, în care un șef politic nu plătește cu funcția decât dacă vrea el, în care lumea își face statui pe viață și în viață din oameni care ar trebui priviți ca simpli slujitori ai lor, în care ținutul cu dinții de scaun e semn de putere, în care ești ”slab” dacă îți dai demisia de onoare etc. etc.
Promit să fie ultima oară când mai vorbesc de Raed Arafat. Mi-e clar că nici strada, nici România normală la cap, nu cea spălată pe creier la TV, nici faimoasele ”Servicii”, nici nimeni altcineva nu are forța să provoace o reacție normală din partea unui responsabil ce poartă pe conștiințe multe vieți nevinovate. Arafat, din punctul meu de vedere, poate rămâne pe viață șef la ISU, atâta vreme cât lumea noastră a pierdut deja războiul demnității în raport cu el și cu ea însăși…
