Ca urmare a articolului meu despre Afacerea Cumințenia Pămîntului, am primit un Drept la replică. Nu de la Guvern, nu de la Ministerul Culturii, două instituții care s-au angajat să dea 11 milioane de euro dintr-un foc nu din buzunarul lui Dacian Cioloș, nu din buzunarul lui Vlad Alexandrescu, ci din buzunarul nostru, al cetățenilor plătitori de taxe și impozite, pentru că Bugetul, din care vor fi luați banii, se constituie din taxe și impozite. Nu mi-a răspuns Guvernul. Mi-a răspuns Artmark. E ca și cum aș fi întrebat pe cineva de ce mi-a șterpelit portofelul și mi-ar fi răspuns un trecător nimerit întîmplător pe acolo că șterpelitorul nu-și înșală nevasta. Curios lucru! O firmă privată se grăbește să se explice. Guvernul tehnocrat al României, cel care e finanțat din taxele și impozitele noastre, nu catadicsește s-o facă. De ce? Ce ascunde Guvernul Dacian Cioloș? De ce nu pune aceste întrebări vreun parlamentar PSD sau ALDE, din partidele care se dau mari și tari față de Guvernul Dacian Cioloș?
Am zis 11 milioane și nu cinci, deoarece inițiativa cu subscripția națională, lansată de ministrul Culturii, e o șmecherie ieftină prin care se îndulcește nițel lovitura care ar fi fost anunțul privind 11 milioane de euro. Dacă nu se strîng cele șase milioane de euro, statul va fi obligat să-i dea de la el.
Mi-am făcut din publicarea Dreptului la replică un comandament de jurnalist. E cea mai bună dovadă că scrisul meu nu ține de conspirații, de campanii, nici măcar de punctele mele de vedere.
În cazul Cumințenia Pămîntului, am pus cîteva întrebări Guvernului, la care acesta trebuia să răspundă.
Aceasta deoarece:
Orice Guvern și cu atît mai mult un Guvern tehnocrat din lumea civilizată e dator să facă transparentă orice acțiune în urma căreia statul trebuie să dea bani. Afacerea Cumințenia Pămîntului înseamnă 11 milioane de euro. Fiind vorba de banii cetățenilor, Guvernul era obligat să ne demonstreze c-a negociat la sînge, din perspectiva celui care dă banii și nu din perspectiva celui care-i primește. Răspunsul trimis de Artmark ne dezvăluie un amănunt senzațional:
Suma de 11 milioane de euro a fost negociată între 11-14 martie 2016, în doar trei zile!
Negocierea anterioară a durat un an de zile! Păi, ce fel de negociere e asta în care Guvernul dă 11 milioane cît ai clipi?! Liviu Negoiță, fostul primar al sectorului trei a fost pus sub acuzare de DNA un prejudiciu de cîteva sute de mii de euro ca urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu. După cum a negociat, Guvernul poate fi oricînd acuzat de un prejudiciu de 11 milioane euro prin neglijență în serviciu. În interviurile anterioare, ministrul Culturii a recunoscut că opera nu putea fi scoasă din țară. Prin urmare, pericolul vînturat prin presă cu pierderea operei de către România e o minciună grosolană. Dacă n-o cumpără statul – a susținut ministrul Culturii, Cumințenia Pămîntului va fi cumpărată de un particular din România și prin asta Poporul român nu va putea s-o vadă la Muzeu. Asta-i bună! Pariez că 95 la sută dintre români n-au catadicsit să meargă pînă la Tîrgu Jiu ca să vadă Masa Tăcerii și Poarta Sărutului. Acum vor da năvală la Muzeul Național de Artă să vadă Cumințenia Pămîntului! Prin urmare, și dacă statul român renunța la preemțiune, Cumintenia Păîmîntului rămînea în România. Și ce dacă rămînea într-o colecție privată? În Occident, multe piese de muzeu sunt în colecții private. Ele sunt expuse din cînd în cînd în expoziții publice. Colecționarul e bucuros s-o dea pentru un timp, știind că o tăbliță din expoziție va nota că e a lui. Problema e că un colecționar român ar fi dat la licitație mult mai puțin decît 11 milioane de euro. Familia moștenitoare n-ar fi primit 11 milioane de euro. Ei și? Se pare că Dacian Cioloș murea de grija familiei moștenitoare. Dacă familia moștenitoare nu primea 11 milioane de euro, el nu putea dormi!
La întrebările mele au răspuns Artmark și eternul avocat al familiei proprietare.
În răspunsul Artmark, pe lîngă amănuntul că Guvernul n-a negociat practic, atrag atenția asupra următoarelor:
1. Timp de doi ani, Artmark a negociat cu statul român. A cheltuit bani, timp, energie. După ce s-a ostenit timp de doi ani să obțină cumpărarea de către stat, Artmark se retrage de la negocieri pe 10 martie 2016, pentru – spune Comunicatul, a lăsa Guvernul să negocieze direct cu familia moștenitoare. Imediat ce se retrage Artmark, familia proprietară obține de la Guvernul Cioloș în cîteva zile ceea ce nu reușise să obțină într-un an de la Guvernul Ponta: 11 milioane de euro! Artmark nu se supără pe Guvern. Dimpotrivă, așa cum se vede din Comunicat, o face pe avocatul Guvernului. Măi să fie! Păi, eu în locul familiei aș da în judecată Artmark pentru că m-a tras pe sfoară.
2. Familia moștenitoare – zice Dreptul la replică, locuiește în București. De observat că și avocatul și Artmark apelează la un generic – familia moștenitoare, fără a ne spune despre cine-i vorba. Nici familia moștenitoare, deși trăiește la București, nu se grăbește să ni se arate nouă, publicului larg, să ne explice de ce nu s-a mulțumit cu mai puțin de 11 milioane de euro, o sumă uriașă în România de azi, fie și de dragul ca opera să fie văzută de tot Poporul. Comunicatul Artmark îi arde cîteva jelanii clișeu despre cum a suferit familia moștenitoare în comunism. În comunism, au suferit patrioții, oamenii cu conștiință înaintată, cei care nu s-au împăcat cu comunismul. Păi, dacă e așa, ar fi fost de așteptat ca familia suferitoare să fie generoasă cu țara asta săracă și să ceară mai puțin pe operă. Nouă, celorlalți români, ni se cere să ne rupem de la gură și să dăm bani pentru Cumințenia Pămîntului. Cum banii ăștia merg în buzunarele unor români, mă întreb: cum pot dormi acești români, suferitorii din comunism, la gîndul că iau și papă 11 milioane de euro care puteau să fie folosiți la construirea unui spital sau la achiziționarea de tehnică pentru un spital? Tare mă tem că doar o parte infimă din bani ăștia ajung la familia moștenitoare, oricum în vîrstă.
Reproduc mai jos răspunsul Artmarkt:
„Stimate dle Cristoiu,
Câteva precizări se impun cu privire la cele susținute ori întrebate de dvs. în articolul „Afacerea dubioasă Cumințenia Pământului”:
1. În primul rând – nu Artmark. Au fost două comisii de negociere, două procese distincte de negociere. Primul octombrie 2014-octombrie 2015, finalizat cu un eșec, al doilea 11-14 martie 2016, finalizat cu învoială. Artmark nu a participat la al doilea proces de negocieri, cel finalizat cu rezultat.
Renunțarea la mandat s-a agreat cu familia proprietară în 28 februarie și s-a formalizat prin înregistrare la Ministerul Culturii în 10 martie 2016, înainte începerea negocierilor cu noua comisie numită de Guvern și condusă de Ministrul Culturii.
2. De ce Artmark la prima negociere cu statul?
Pentru că Artmark a semnat în iulie 2014 un acord de intermediere cu familia proprietară în vederea promovării și punerii în vânzare a sculpturii (la un preț de 20 milioane euro). De ce intermediere? Pentru că așa funcționează piața de artă, colecționarii care vând nu se întâlnesc pur și simplu cu colecționarii care cumpără, ci folosesc platforme de intermediere, de punere în contact, precum casele de licitații, galeriile, târgurile de artă.
Legea patrimoniului prevede însă că atunci când un bun cultural este clasat în tezaurul patrimoniului național cultural, statul are posibilitatea de a exercita preempțiunea, adică preferința la achiziție (la un preț de piață, nu la un preț la alegere). Dacă statul nu o exercită, în termen de 30 de zile de la notificarea vânzării, proprietarul poate să o vândă unui colecționar privat, la un preț cel puțin egal cu cel refuzat de stat.
Notificarea vânzării, în vederea exercitării preempțiunii, se face de către un operator cultural autorizat de Ministerul Culturii, în speță Artmark. De aceea Artmark a fost implicat în procedura de preemțiune, pentru că îl implică legea patrimoniului. Statul a dorit să se asigure, prin legea patrimoniului, că este notificat și are posibilitatea să își exprime preempțiunea, să achiziționeze opere importante, cu mesaj educativ, pentru expozițiile publice. În felul acesta statul nu pierde trasabilitatea operelor clasate în tezaur, are șansa achiziționării lor, nu se pierd în neant.
3. De ce 20 de milioane de euro și dacă Artmark are vreo legătură cu această evaluare:
Procesul de revendicare a sculpturii a durat aprox. 10 ani (2001-2010). În cadrul procesului de revendicare, instanța a desemnat un expert evaluator, acreditat de Ministerul Culturii. Acest expert a emis în februarie 2008 o expertiză și evaluare, concluzionând valoarea de piață a sculpturii la 30 milioane euro, valoare ce expertul a considerat că trebuie discountată cu 45%, enumerând o serie de stricăciuni și deprecieri ce ar fi fost aduse sculpturii în cei 50 de ani în care sculptura a fost în custodia Muzeului Național de Artă. Raportul de evaluare cuprinde toate explicațiile și reperele de tranzacționare pentru stabilirea valorii de piață a sculpturii (și este public, la dosarul instanței).
Artmark se înființează în iulie 2008 și organizează prima licitație în decembrie 2008. Așadar nu poate avea nicio influență asupra unui raport de expertiză emis în februarie 2008, de către un expert numit direct de instanță.
Ar fi de menționat că în fișa de inventar emisă de Muzeului Național de Artă în anii 80, prezentă la dosarul cauzei de retrocedare, sculptura era evaluată la 15 milioane dolari. Între timp, în 30 de ani de piatță internațională, opera lui Brâncuși s-a apreciat, iar raritatea sa în piață a crescut.
4. Dacă familia proprietară există și dacă trăiește la Paris:
Da există, dar nu la Paris, ci în București. Este familia Romașcu. Romașcu fiind colecționarul, inginer ca profesie și antreprenor în construcții în perioada interbelică (a jucat un rol important în clădirea a numeroase edificii moderne în București). A fost totodată, prin viziunea sa fantastică, probabil primul colecționar de sculptură modernă din lume. Ar merita celebrat azi. Moștenirea noastră culturală azi se datorează, parțial, și viziunii lui, de a fi achiziționat această operă unică și de a-l fi încurajat pe Brâncuși să continue.
O familie greu încercată: pușcărie, Canal, confiscare generalizată, între care și cea a Cumințeniei, soțul doamnei proprietare a murit în pușcărie etc.; ulterior proces de retrocedare de 10 ani, proceduri de repunere în posesie de 3 ani, apoi proceduri nesfârșite de exercițiu al preempțiunii; apoi 11 milioane, care de fapt sunt 5; și din nou rușine publică.
5. Dacă familia proprietară s-a străduit să vândă statului român sculptura:
Nicidecum. În ultimii 70 de ani statul nu a fost de partea familiei proprietare. Dimpotrivă, a fost un agresor.
Artmark primește mandat să vândă sculptura către colecționari, prin licitație sau vânzare privată. Este motivul expunerii sculpturii în septembrie 2014 și invitării unor importanți colecționari, privați sau instituționali, din țară și străinătate.
Dar Artmark este obligat de legea patrimoniului să notifice punerea în vânzare, în vederea exercițiului preempțiunii, în 30 de zile. Statul notifică exercițiul preempțiunii, dar nu achită suma, dorește negocierea ei, însă negocierea durează mai mult de 30 zile.
În cadrul negocierii, familiei proprietare îi devine curând limpede că diferența între suma la care dorește să achiziționeze statul și valoarea de piață a sculpturii este mare, ireconciliabilă. Astfel că Artmark solicită statului/comisiei de negociere, în scris, la instrucțiunea proprietarilor, în toată perioada februarie-decembrie 2015, ca statul să închidă formal procedura de preempțiune, emițând un document oficial de negație a preempțiunii (prin adresele noastre din 2 febr 2015, 10 febr 2015, 11 mar 2015, 10 iun 2015, 16 iun 2015, 10 sept 2015, 15 oct 2015), încât vânzătorul să se poată purcede la continuarea procesului de vânzare privată. Toate aceste solicitări de eliberare a proprietarilor din procedura de preempțiune se află la dosarul de negociere, păstrat de Ministerul Culturii.
Statul însă a refuzat negația preempțiunii, păstrând în tot acest timp proprietarii captivi într-o procedură de preempțiune dilatată în afara cadrului legal.
6. Dacă comisionul Artmark urma să fie sau nu uriaș:
Nu, nu urma să fie uriaș. Nu era nici comisionul de intermediere prin galerie (30-40%), nici cel de intermediere prin licitație (15-20%).
S-a ținut cont de dimensiunea tranzacției, precum și de onoarea și împlinirea profesională pentru un dealer de artă de a realiza o asemenea tranzacție.
Astfel că Acordul de intermediere prevede un comision de doar 10%, din care 5% achita vânzătorul, iar 5% cumpărătorul. Căci era avută în vedere de către vânzător, repet, vânzarea către un colecționar privat, iar nu către stat.
În ipoteza avută în vedere, în care statul achiziționează, Artmark obținea doar comisionul de 5% de la vânzător, căci statul nu plătește comisioane raportat la exercițiul preempțiunii. Impozitabili etc.
Prin urmare Artmark nu urma să încaseze și nu va încasa niciun ban de la stat.
Ar mai fi de menționat că Artmark este un promotor și vânzător profesionist de artă. Urmărește, precum oricare alt dealer de artă din România sau din lume, să vândă la valori cât mai mari și să realizeze profit. Ceea ce este în favoarea creșterii vizibilității internaționale și cotației artiștilor români, respectiv în favoarea aprecierii patrimoniului, fie el în posesia colecționarilor, fie în expunerea muzeelor.”
NB: Siteurile diviziei Presă a SRI au și pornit campania de justificare a dubioasei afaceri a Guvernului Cioloș. Ca să vezi! Noi credeam că cea mai mare parte din parale vor merge la SIE. Se pare că din parte se va înfrupta și SRI.
Sursa: cristoiublog.ro
