Luni, 4 aprilie 2016.
Dimineaţa.
Cum fac de ani de zile, o iau dinspre casă spre Biblioteca Academiei, cale de vreo jumătate de kilometru.
Drumul meu, ştiut pe de rost, repetat dimineaţa şi seara, străbate strada Nicolae Iorga, trece prin Părculeţul Ghica, mereu împrospătat cu panseluţele delapidatoare şi plin de studenţii şi studentele de la ASE, ajunge pe celălalt trotuar pe o zebră de pe Calea Victoriei, vegheată de un stop, şi pătrunde în curtea Academiei.
Mare lucru nu întîlnesc pe parcurs.
Partidul Mişcarea Populară, de al cărui sediu dau cu ochii în fiecare dimineaţă, n-a devenit încă partid de guvernămînt. Astfel că dimineaţa, în faţa sediului, nu e nimic deosebit de semnalat.
Nici în Părculeţul Ghica nu mă confrunt cu întîmplări ieşite din comun.
Aceleaşi perechi care se giugiulesc pe nemîncate, aceeaşi cîini care îşi încep dialogul mirosindu-şi fundurile, acelaşi bust al lui Nichita Stănescu găinăţat de porumbeii obraznici, fără pic de respect faţă de valorile noastre naţionale.
Azi însă, de cum am ajuns pe trotuarul dinspre Parc, gata să trec dincolo, am dat ochii cu o atmosferă radical schimbată.
Poliţişti, cîtă frunză şi iarbă!
Toți dînd din mîini ca niște ceasornice cu limbile stricate.
Toți șuierînd din țignale.
Toţi isterici la gîndul că vreunul din noi, dintre cei care aşteptau pe trotuar, ar fi avut de gînd să traverseze Calea Victoriei, deşi verdele semaforului ne îmbia s-o facem.
Ici-colo, era lesne de dibuit cîte un ins în civil.
Şi deodată, cînd tocmai mă întrebam Cine trece? El sau Ea?, după un obicei dobîndit de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, dinspre Piaţa Victoriei s-a auzit un vaier.
Poliţiştii, să se zvîrcolească de turbare, nu alta!
Turbarea la gîndul că i-ar fi trecut prin cap cuiva să traverseze pe zebră Bulevardul deja pustiit de ţignalele pe care le auzeam răsunînd la cealaltă intersecţie.
Şi deodată au apărut maşini.
Mașini și iar mașini!
Toate negre!
Toate în viteză!
Toate cu aspect de maşini blindate!
Tote aruncînd în dreapta, şi-n stînga așchiile de lumină albastră ale girofarurilor şi punînd în văzduhul Primăverii vaierele sirenelor.
Alaiul a încetinit goana pentru a putea pătrunde pe poarta larg deschisă a Academiei.
O maşină a Poliţiei s-a aşezat de-a curmezişul Bulevardului pentru a nu îngădui nici păsărilor să treacă pe acolo.
Al cui alai era?
Al lui Mohamed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului? Al lui I.V. Stalin, despre care o poezie din epocă spunea Am fost pe Arbat/ L-am văzut pe Dumnezeu trecînd în cinci maşini?
Nu.
Alaiul era al Preşedintelui ţării mele, Klaus Iohannis.
Şi nu ducea Preţiosul Trup la o şedinţă de bilanţ a Armatei, sau a SRI sau la o manevră militară.
Îl ducea la un eveniment cultural:
Şedinţa festivă a Academiei dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţare.
Soarele primăvaratec strălucea pe boltă.
Pe ramuri izbucniseră frunze și flori.
Ce mai încolo și încoace! O atmosferă menită să te facă s-o iei pe jos și să scrii SMS-uri în versuri.
De ce n-o fi lăsat Klaus Iohannis mașinile undeva, pe o stradă laterală, pentru a străbate pe jos drumul pînă la Academie?
Nu de alta, dar se ducea – repet, la o întîlnire cu academicienii, cu oameni care au încărunțit deasupra cărților, care au scris cărți, care au dat culturii noastre valori de excepție.
Măcar în semn de respect față de Carte putea veni la Academie pe jos.
Să zicem că se grăbea ca să nu întîrzie la deschiderea festivităților.
De ce era nevoie de atîtea mașini? De ce era nevoie de atîta hărmălaie milițienească? De ce trebuia să ne între în cap, nouă, muritorilor de rînd, că trece El Însuși?!
Cînd, în fine, am reuşit să intru şi eu în curte, m-a izbit imaginea Mercedesurilor fudule, a SPP-iştilor bine hrăniţi, a şoferilor de Înalţi demnitari puşi la costum.
Preţiosul Trup coborîse din maşină şi intrase în clădire.
Spre clădire se îndreptau pe jos, strecurîndu-se timizi printre maşini, printre SPP-işti, printre haidamaci antitero, academicienii, veniţi la festivitate.
De cîte ori trec prin holul Bibliotecii, arunc o privire spre vitrinele în care stau, spre vînzare, cărţile apărute în editura Academiei.
De fiecare dată îmi spun c-ar trebui să cumpăr o carte uriaşă, care-mi sare-n ochi:
Domnitori şi Suita domnească în Epoca fanariotă.
Mă amuză coperta, care înfăţişează alaiurile triumfale, trufașe, astfel alcătuite încît Domnitorul fanariot să-i dea gata pe băştinaşii care-l văd trecînd ca o nălucă aurită .
Deşi mi-am zis de zeci de ori s-o cumpăr, n-am făcut-o pînă acum.
Acum, după ce-am văzut Alaiul cu care a venit la Academie, Klaus Iohannis, sînt decis s-o cumpăr.
Politica fanariotă!
Sursa: cristoiublog.ro
