În 1990, cînd se trecuse deja de la o orînduire la alta (de la Socialism la Capitalism) aveam 42 de ani.
Noua realitate culturală n-a fost pentru mine un şoc.
În primul rînd, pentru că din punct de vedere editorial, cinematografic, gazetăresc, teatrul, noua orînduire însemna doar o lărgire a graniţelor de pînă atunci. Pentru mine cel puţin, cărţile care demascau teroarea stalinistă nu erau o noutate absolută. Le citisem, chiar dacă pe sub mînă, înainte de 22 decembrie 1989. În materie de filme, de exemplu, repertoriul cinematografic doar se lărgea. Înainte vreme, mai ales în anii liberalismului comunist românesc (1966-1971) se dăduse la televizor serialul Dallas.
În al doilea rînd, din punct de vedere profesional, nu era prea mare diferenţă faţă de perioada anterioară. Şi înainte de 1989 făcusem ziare, fusesem salariat, scriseesem de mă rupsesem, promovasem tineri şi mă confruntasem cu indicaţiile patronului.
Înainte vreme, Patronul era Partidul, reprezentant de activiști. Acum Patronul era omul de afaceri X, mult mai încrezut decît nomenklaturistul.
În prima parte a lui 1948, cînd se trecuse deja de la o orînduire la alta (de la Capitalism la Socialism) nu mă născusem însă.
Găsind în Scînteia din 1948 două articole de îndrumare („Vă duceţi la toate filmele sovietice?”, vineri, 13 februarie 1948 şi „Mai multă vigilenţă faţă de repertoriul cinematografic”, Scînteia, 21 mai 1948) mă întreb, deja îngrozit, cum aş fi trecut eu de la orînduire la alta dacă aş fi avut în 1948, 42 de ani!
M-aş fi dus la Omul cu arma? Şi dacă da, mi-ar fi plăcut?
Cum ar fi fost viaţa fără filmele cu cow- boy, acuzate de Scînteia ca fiind infiltrări ale ideologiei putrede imperialiste în spatele frontului nostru?
Dacă aș fi fost actor, cum dracu aș fi interpretat un activist de partid, care n-avea voie nici să sughită în piesa de teatru, ca să fie model pentru oamenii muncii? Dar dacă aș fi fost scriitor cum aș fi accepta observația editurii că personajul meu chiaburul e altfel decît gras și urît?
Vă duceţi la toate filmele sovietice?
Nu lăsaţi să vă scape niciunul ele sînt un izvor de forţă morală în lupta pentru făurirea unui om nou, a unei vieţi mai bune!
Ultimele filme sovietice care au rulat la noi au dovedit din nou înalta valoare artistică şi totodată rolul de îndrumător pe care îl are cinematografia sovietică, uriaşele perspective pe care le deschide publicului nostru şi publicului de pretutindeni.
Unul din aceste filme are ca titlu – În numele vieţii – un titlu sub care s-ar putea cuprinde de fapt toate filmele în care se oglidnesc realităţile din ţara Socialismului. Fiindcă în adevăr, prin problemele pe care le frămîntă, toate aceste filme vorbesc „În numele vieţii”, în numele luptei pentru necontenita ei îmbunătăţire şi înfrumuseţare, luptă în care oamenii sovietici au dobîndit cele mai răsunătoare victorii din istorie.
Ce oameni minunaţi, întregi, armonioşi ne înfăţişează filmele sovietice! Ei sînt pătrunşi de simţul demnităţii umane, de simţul datoriei şi al răspunderii faţă de societate, de necesitatea de a te pune prin activitatea ta de fiecare zi în slujba fericirii celorlalţi, cu conştiinţa că numai în felul acesta serveşti şi propria ta fericire. De la filmele sovietice plecăm plini de bucuria mîndră de a fi văzut pînă la ce înălţime morală s-a ridicat omul, plecăm întăriţi în lupta împotriva a tot ceea ce e piedică şi frînă în propria noastră cale spre progres către un tip de om în necontenită creştere.
Filme ca «ÎN NUMELE VIEŢII» şi «OMUL CU ARMA» trebuie să facă ocolul Capitalei şi al ţării întregi, trebuie să fie rulate şi discutate pe larg în universităţi şi şcoli, în fabrici şi cazărmi.
Filme ca «Omul cu arma» să fie duse de caravanele cinematografice în cele mai îndepărtate sate.
Am stat de vorbă recent cu mulţi dintre scriitorii şi artiştii noştri, şi am aflat că o bună parte dintre ei n-au ajuns să vadă cele două minunate realizări ale studiourilor sovietice.
Într-un moment în care la noi se dezbate problema importantă a TEMELOR în literatură şi artă, filmele sovietice sînt o pildă vie a felului în care tematica legată de viaţa reală, de preocupările şi năzuinţele oamenilor este un mare izvor de opere de o înaltă valoare artistică şi umană.
Socotim de aceea că Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti – care a avut atîtea iniţiative folositoare, poate veni şi de astă dată, în sprijinul scriitorilor şi artiştilor. Anume să organizeze o serie de spectacole pentru scriitori, artişti plastici etc., unde să fie reprezentante filme sovietice.
Iar voi toţi, cititori ai „Scînteii”, nu pierdeţi niciunul din filmele sovietice care rulează pe ecranele noastre, îndemnaţi-vă familia şi prietenii să le vadă, fiindcă ele reprezintă, cu o mare putere de expresie artistică, un îndreptar viu în lupta noastră pentru o viaţă mai bună, mai frumoasă, pentru un om mai bun, pentru un om superior.
(Scînteia, vineri, 13 februarie 1948)
Mai multă vigilenţă faţă de repertoriul cinematografic!
Fără îndoială că faţă de stările din trecut şi chiar faţă de acelea de acum doi şi trei ani, progresul care s-a înregistrat în ce priveşte repertoriul cinematografic este însemnat. Proiectarea pe ecranele noastre a unui număr din ce în ce mai mare de filme sovietice, întîlnirea maselor largi de spectatori cu aceste opere atît de emoţionante prin adevărul şi omenescu lor, atît de instructive prin bogatul lor conţinut ideologic şi artistic, adevărate ajutoare în lupta noastră de fiecare zi – întîlnirea aceasta nu a întîrziat să dea roadele cele mai bune.
Nivelul publicului nostru a crescut repede, gustul pentru arta adevărată s-a dezvoltat în largă măsură. Paralel cu asta, a început să se rărească apariţia pe ecranele noastre a produselor cinematografice ale imperialismului american, arme perfide de diversiune politică, de adormire şi de prostire a masselor, care luptă să-şi construiască o viaţă nouă mai bună. Şi în această dispariţie treptată a filmului american de pe ecranele bucureştene îşi spun cuvîntul înseşi massele, crescute politiceşte şi cu experienţa artistică considerabil îmbogăţită, respingînd minciunile şi neroziile Hollywood-ului.
Prezentarea filmelor sovietice, care trebuie să devină din ce în ce mai bogată, este însoţită şi de prezentarea cîtorva filme din producţia ţărilor de democraţie populară.
Se poate spune, aşadar, că înregistrăm un şir de lucruri pozitive în acest domeniu. Totuşi, situaţia actuală este departe de a ne putea mulţumi şi de aceea ridicăm această gravă problemă a repertoriului, care trebuie să preocupe atît massele largi de spectatori recrutaţi din oameni ai muncii cît şi forurile noastre de resort.
Iată în puţine cuvinte despre ce este vorba.
Dacă la cinematografele din centru, calitatea ideologică şi artistică a repertoriului a sporit cu mult prin prezenţa tot mai bogată a filmelor sovietice şi prin rărirea produselor imperialismului american (cu toate că şi aici pătrund încă filme franceze decadente, filme maghiare turnate sub fascism, etc.), nu tot acelaşi lucru se poate spune despre repertoriul cinematografelor de cartier, adică tocmai despre acele săli care sînt cel mai mult vizitate de massele muncitoare.
Ce se întîmplă acolo? Un număr relativ mic de săli programează filme sovietice. Restul cinematografelor continuă să fie focare active de propagare a ideologiei imperialiste. Au dispărut – cum arătam mai sus – produsele de ultimă oră ale cinematografului american. În schimb, se lăfăie nestînjenite pe ecranele cinematografelor de cartier un număr impozant de vechituri scoase din pivniţele caselor de filme – pelicule cu cow-boy, cu bandiţi, cu femei fatale şi iubiri nefericite – un şir nesfîrşit de otrăvuri oferite masselor muncitoare din cartiere, săptămînă după săptămînă.
Este suficient să iei spre exemplificare programul ultimei săptămîni. Într-un loc rulează „marele film cu aventuri şi bandiţi «Trei din Arizona». Într-alt loc: «Dansatoarea din Texas». Alte titluri edificatoare: Baron şi vagabond, Aventurierul, Prietenă de ocazie, Nu te pot uita şi Nu uita că te-am iubit. Iată în fine şi o monstră din centrul Capitalei: «Dragoste interzisă» cu «tulburătoarea» Kelemen Eva.
Trebuie să fie limpede pentru oricine că «dansatoarele din Texas», «bandiţii din Arizona», «aventurierii» şi «prietenele de ocazie» sînt infiltrări ale ideologiei putrede imperialiste în spatele frontului nostru, sînt tentative perfide de a slăbi fermitatea acestui front prin distragerea atenţiei masselor de la problemele realităţii, sînt focare de pervertire a moralităţii şi a gustului pentru artă.
Nu se poate tolera ca într-un moment în care massele muncitoare de la noi sînt angajate în măreţul effort de construire a tinerei noastre Republici Populare, să li se servească drept hrană spirituală narcoticele şi otrăvurile artei burgheze decadente. Nu se poate tolera ca într-un moment în care una din sarcinile noastre principale este lupta pentru creşterea necontenită a nivelului ideologic, politic şi artistic al masselor, într-un moment în care atîtea filme sovietice ne învaţă cum să luptăm pentru o viaţă mai bună şi mai frumoasă, ne arată dragostea de viaţă, de pace şi de libertate, nu se poate tolera ca într-un asemenea moment, pe ecranele cinematografelor noastre să se lăfăie nestingheriţi bandiţii şi femeile fatale.
Se impune o vigilenţă mereu activă în materie de repertoriu în scopul îndepărtării tuturor produselor vătămătoare atît în Capitală, ca şi în provincie unde lucrurile, stau încă mai prost.
Massele de oameni ai muncii din ţara noastră şi-au cucerit dreptul la artă. Să ne străduim a le da şi pe tărîmul cinematografului, o artă pe măsura nevoilor şi aspiraţiilor lor.
(Scînteia, 31 mai 1948)
Sursa: cristoiublog.ro
