Pe 13 decembrie 1940, ambasadorul Germaniei la București, Wilhelm August Julius Fabricius e rechemat pe neașteptate la Berlin și înlocuit cu Manfred von Killinger, un fascist convins.
Fabricius conducea Ambasada Germaniei în România din 23 aprilie 1936.
Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici l-a cunoscut pe Killinger și a rămas cu o impresie proastă despre el:
„Pe Killinger l-am văzut de câteva ori în restaurantul hotelului Athenee Palace. Era mic de stat, cu un aspect vulgar, sever, cu o privire răutăcioasă şi purtând o mustaţă ce copia într-un anume fel pe cea a lui Hitler. Nu avea deloc aspectul unui diplomat. Se credea mare scriitor, deşi operele sale au fost de mâna a doua.”
Pînă în 1944 va fi practic Adevăratul Stăpîn al României și, mai ales, un Stăpîn arogant, împuțit cum ar zice românii, lipsit de orice finețe diplomatică în relația cu românii, pe care-l trata ca pe niște slugi.
Celebrul pamflet Baroane, publicat de Tudor Arghezi în Informația zilei din 30 septembrie 1943 la rubrica Bilete de papagal dă curs antipatiei stîrnite în opinia publică de acest ciocoi neamț, care nu-și ascundea disprețul față de români.
Noul ambasador sosește la București, pentru a-și prelua postul, pe 24 ianuarie 1941.
Sosirea în ţară, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1941, a noului Ambasador al Germaniei la Buureşti, Manfred von Killinger, cel care se va purta – vorba lui Arghezi – ca un Baron pe latifundia botezată România, beneficiază de o primire ieşită din comun, dacă ne gîndim că era un simplu ambasador.
Pagina întîi a ziarului Timpul din 26 ianuarie 1941 (în anii interbelici ziarele apăreau în după-amiaza zilei care le purta data, 26 ianuarie 1941, înseamnă apariția în București în după amiaza lui 25 ianuarie 1941) reflectă primirea făcută ambasadorului german, din punct de vedere diplomatic, un simplu ambasador, totuși.
Relatarea din Timpul, sub titlul D. Manfred von Killinger, noul ministru al Germaniei la Bucureşti a sosit eri în capitală, stă dovadă de supuşenia Presei şi a Autorităţilor:
„Eri dimineaţă, la ora 9, a sosit în Capitală, d. MANFRED VON KILLINGER, noul ministru al Germaniei la Bucureşti.
Excelenţa Sa a sosit în gara Mogoşoaia cu un tren special, venind de la Bratislava.
Pe peronul gării, Excelenţa Sa a fost întîmpinat de domnii (urmează lista celor de la Ambasada Germaniei).
Din partea Guvernului, au întîmpinat la gară pe noul ministru al Germaniei (urmează lista demnitarilor români, în frunte cu Mihai Antonescu, ministrul Justiţiei).
În faţa Gării, o companie cu muzică a dat onorurile.
Manfred von Killinger a trecut compania de onoare în revistă apoi s-a îndreptat cu automobilul spre legaţie.
La amiază, noul ministru al Germaniei la București a făcu o vizită la Președinția Consiliului de Miniștri”.
Jos, două fotografii surprind:
Pe Ion Antonescu, Killinger şi Fabricius salutînd de pe treptele Preşedinţiei mulţimea strînsă şi pe Killinger şi Fabricius trecînd în revistă compania de onoare de la Preşedinţie.
Indiscutabil venirea noului ambasador al Germaniei, Killinger, căruia T. Arghezi îi va dedica pamfletul Baroane, tocmai pentru îngîmfarea ciocoiască faţă de şerbii români, excede hotarele sosirii la post a ambasadorilor.
Presa din cîte se vede, o transformă într-un eveniment istoric.
Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă venea Însuşi Hitler?
După decenii de istorie, transformarea în eveniment naţional a simplii veniri la post a unui ambasador străin nu mai surprinde. A unui ambasador străin al Puterii Protectoare: Uniunea Sovietică, America.
De aceeaşi gudurare solemnă din partea a lor noștri slugărnicie s-au bucurat ambasadorii URSS la Bucureşti şi se bucură, mai nou, Ambasadorul SUA.
Sursa: cristoiublog.ro
