Luni, 28 noiembrie 2016, televiziunile de știri au difuzat un reportaj de la ceremonia prilejuită de inaugurarea Arcului de Triumf.
La un astfel de titlu, pînă și istoricii amatori au tresărit.
Potrivit tuturor manualelor, Arcul de Triumf a fost inaugurat pe 1 decembrie 1936, printr-o ceremonie la care au fost prezenți Carol al II-lea, Regina Maria, prințul moștenitor, Mihai, membri ai Guvernului.
A urmat știrea.
Și istoricii, inclusiv cei amatori, au răsuflat ușurați:
Nu, nu era vorba de inaugurarea din 1936, printr-un miracol de înviere a lui Carol al II-lea și a Reginei Maria, ci de inaugurarea Arcului de Triumf în varianta consolidată.
Într-o altă țară decît România, România reală, cum îi zic eu, încheierea lucrărilor de consolidare n-ar fi presupus nici o ceremonie.
Ba mai mult, excepție făcînd presa specializată în chestiuni culturale, încheierea lucrărilor la Arcul de Triumf n-ar fi constituit nici măcar o știre.
Nu de alta, dar Arcul de Triumf e tot cel din 1936, cunoscut celor care trec cu mașina pe acolo în forma de acum încă de pe vremea comunismului.
Singura deosebire dintre Arcul de Triumf de după ceremonie și cel dinainte de ceremonie constă în faptul că alcătuirea nu mai e vîrîtă în schele.
Și, totuși, încheierea lucrărilor a meritat ceremonia pusă la cale de Gabriela Firea, primarul PSD al Bucureștilor.
Dincolo de ghiontul polemic dat lui Klaus Iohannis, cel ale cărui hachițe de ins mărunt au dus la un fapt unic în istoria României – Privatizarea Zilei Naționale – Sărbătorirea încheierii lucrărilor merită semnalul dat de ceremonia de luni, 28 noiembrie 2016, seara.
Lucrările de consolidare a Arcului de Triumf au început în ianuarie 2014.
Potrivit contractului, în martie 2015, lucrările urmau să fie încheiate.
În martie 2015, nici vorbă de așa ceva.
Finalizarea lucrărilor a fost amînată de mai multe ori.
La 1 decembrie 2015, nu era gata, deși Primăria se angajase de vreo cîteva ori pînă atunci că-l dă gata.
Consolidarea a durat, așadar, pînă în noiembrie 2016.
Mai mult decît construirea Arcului, în anii dintre Războaie, cînd România nu dispunea de utilajele de construcții din prezent.
Nici acum, lucrurile n-ar fi fost gata la finele lui noiembrie 2016, dacă Gabriela Firea nu și-ar fi propus să redea Arcul de Triumf Paradei de 1 decembrie, chiar de 1 decembrie 2016.
La o emisiune Dosar de politician de la B1Tv, prezent în studio pentru un dialog cu Gabriela Firea, ca secund al lui Silviu Mănăstire, am abordat epopeea Arcului de Triumf.
Momentul a fost prilejul de o întrebare pusă Gabrielei Firea, o întrebare pe care mi-o pun cu deznădejde în ultimul timp:
De ce nu sînt gata la timp, potrivit contractului, lucrările în România postdecembristă?
Întrebarea pusă de mine și în hotarele acestei rubrici, izvorăște – așa cum am zis și-n emisiune – din ce presupuneam eu, pe vremea comunismului, că e capitalismul pe care nu mă gîndeam în veci că-l voi trăi nemijlocit.
Capitalismul – învățasem eu de la Marx – însemna concurență. Și dacă e concurență – îmi ziceam eu naiv, văzînd dezastrul economiei etatizate – pentru realizarea unui obiectiv, firmele private de construcții se bat nu numai să obțină un contract, dar și să încheie cît mai repede lucrările, pentru a se apuca de altă lucrare.
A venit capitalismul.
Și-am constatat, nu fără uluire de comunist naiv, că da, firmele de construcții se bat să pună mîna pe un contract, dar odată obținut contractul, fac tot ce e posibil ca să nu încheie lucrările în veci.
Gabriela Firea preluase ca primar al Bucureștilor nu numai șantierul de tip Meșterul Manole al Arcului de Triumf.
Preluase multe alte șantiere din București, cu lucrări amînate în materie de încheiere cu mult peste data prevăzută în contract.
Am întrebat-o asupra cauzelor, socotind că e nu numai un politician, dar și un ziarist redutabil.
Gabriela Firea a vorbit vreo cinci minute despre cauzele complexe ale amînării la nesfîșrit a încheierii lucrărilor.
Am înțeles din spusele ei că orice lucrare de construcții din bani publici e de la un capăt la altul o istorie gogoliană.
Proiectul nu seamănă cu ce-a decis Beneficiarul și construcția propriu zisă nu seamănă cu ce e în proiect.
Pe parcurs, firma constructoare are o singură grijă:
Cum să încarce nota de plată prin tărăgănarea lucrărilor.
N-am comentat după încheierea răspunsului.
Luni, 28 noiembrie 2016, seara, după dialogul cu Traian Băsescu, stînd cu acesta în camera de protocol de la B1Tv, am văzut știrea cu sindrofia inaugurării.
Și mi-am amintit deodată de epopeea lucrărilor la Podul de la Mărăcineni.
I-am zis lui Traian Băsescu că, ori de cîte ori trec pe podul ăsta spre Găgești îmi amintesc că fără încăpățînarea lui Traian Băsescu, podul ăsta n-ar fi fost gata nici azi.
Și din vorbă-n vorbă, plecînd de la inaugurarea Arcului de Triumf, de la Podul de la Mărăcineni, de la ciotul de autostradă București-Ploiești, de la podul de la Grădiștea, invocat de candidatul Dan Andronic în toate scrierile sale electorale, am ajuns la cauza despre care nu vorbise Gabriela Firea:
România reală, nu cea din birourile tehnocraților, e România lui Ceaușescu.
Altfel spus, România în care nu se face nimic fără intervenția zilnică, pisăloagă, autoritară (cu înjurăturile de rigoare) a Șefului.
În România, indiferent că-i capitalism, fascism, stalinism, capitalism, nimic nu se face dacă primarul, ministrul, premierul, Președintele nu urmărește zi de zi, ca un vătaf, mersul lucrărilor, printr-o prezență huruitoare la fața locului.
Așa a procedat Gabriela Firea în cazul Arcului de Triumf.
Și fără să-și fi propus asta, Gabriela Firea a dat un răspuns întrebării azi la ordinea zilei:
De ce fel de politicieni are nevoie România reală?
De politicieni care, asemenea Gabrielei Firea, să facă ceva.
În nici un caz de politicienii pe care vrea să ni-i vîre pe gît Monstruoasa Coaliție Klaus Iohannis – PNL – Sistemul Instituțiilor de forță.
Sursa: cristoiublog.ro
