Excepţie făcînd 2015, cînd am fost la Regio di Calabria, unde nici ţipenie de Revelion în stradă, toate revelioanele din străinătate le-am petrecut împreună cu băştinaşii din locul de popas turistic.
Am petrecut e un fel de a spune. Nu mă imaginaţi destupînd sticla de şampanie cu cîteva minute înainte de Miezul nopţii, nici umblînd prin mulţime cu coarnele roşii electrice cumpărate de la ambulanţi, nici bîţîindu-mă în ritmul muzicii, nici numărînd de la 10 înapoi pînă la zero, pentru a sfîrşi într-un hăulit de sălbatec la apariţia lunii mîncate de vîrcolaci.
Imaginaţi-mă că un bătrîn serios, cu şapcă de social-democrat, filmînd şi fotografiind într-una, nici el prea convins c-ar fi de folos la ceva.
Din cînd în cînd bătrînul scoate carneţelul din taşcă, deşurubează pixul de la gît şi scrie.
Noroc că toţi cei din jur sînt ocupaţi cu datul în stambă tipic trecerii de la un an la altul.
Altfel n-ar fi mare lucru să fiu luat pe sus ca spion rus.
De ce-o fi simţit nevoia omul modern în noaptea de Anul Nou să zbiere, să fluiere, să arunce cu pocnitori, să se îmbrăţişeze cu cei din jur şi, mai nou, să trimită SMS-uri clişeu?
Va fi avînd un cuvînt de spus, urcînd din vremurile omului primitiv, spaima la trecerea timpului, una dintre legii firii căreia nu i s-a găsit şi nu i se va găsi contracararea?
Anul acesta Revelionul m-a prins la Siracusa.
Cînd ajung undeva în vacanţa de iarnă, printre primele lucruri de care mă interesez la recepţie e dacă şi unde se face Revelionul în stradă.
La Siracusa, mai precis la Ortegia, n-a fost nevoie de asta. Trecusem anul trecut în viteză prin Siracusa, într-o încercare eşuată de a vizita Teatrul Grec şi Urechea lui Dionisio şi, în Piaţa Domului, văzusem lucrîndu-se la scena Petrecerii de Revelion.
Anul acesta, trecînd zilnic prin Piaţa Domului, am văzut cum se ridică scena pe care urma să se manifeste orchestra, mai bine zis, maşinăria de dj a postului Radio Italia FM.
Sîmbătă seara, pe la 21, m-a apucat lehamitea la gîndul de a merge, pe la 23.30, în Piaţa Domului.
Toată ziua Rai News difuzase grupajul de ştiri intitulat Festina blindata.
Imagini de la Roma, Milano, Berlin, Paris, Londra, cu militari umblînd încolo şi încoace cu degetul ţinut pe trăgaciul puştii mitraliere în chip descurajator, cu tanchete blocînd intrările în pieţe, cu cetăţeni controlaţi de arme şi muniţie mai ceva ca la intrarea în clădirea Administraţiei Prezidenţiale. În Piaţa Domului din Siracusa dau străduţe strîmte, pe care abia dacă încape un Fiat cu două locuri. Centrul e interzis circulaţiei moto.
Din partea noilor duşmani ai omenirii civilizate – TIR-urile- la Siracuse nu era nici o primejdie.
Socotisem însă, văzînd măsurile de securitate luate în toată Italia sub sloganul Vigilență maximă, că la intrarea în Piaţă voi fi obligat să arăt paşaportul. Paşaportul meu are vize de Iran, Siria (!!!), Irak, State vagaboande, cum le zic americanii. Chiar dacă bătrîn şi oarecum tip serios, un ins cu vize de Siria putea trimite pe un militar cu gîndul la un intors din tranşeele ISIS.
Te pui cu militarii!
N-a străpuns un militar roman pe Arhimede cu lancea deși acesta nu plănuia un atac terorist?
Pe la 23 şi ceva, mi-am luat inima-n dinţi şi am pornit spre Piaţa Domului, nu departe de aparthotelul la care trăsesem.
Pe faleză, la restaurante petreceau doar proprietarii cu amicii.
N-am văzut localuri special amenajate pentru cina de capodanno.
Multele terase de pe strada pe care am suit la Piaţa Domului erau pline de inşi opriţi din trecerea încolo şi încoace ca să bea ceva sau ca să mănînce un sandviş.
Spre uimirea mea, intrarea în Piaţa Domului era liberă. Pe dreapta, lîngă clădirea episcopiei de Siracusa, am văzut cîţiva poliţişti înarmaţi în mod obişnuit, în nici un caz de aspectul celor văzuţi la televizor într-altă parte.
La toate Revelioanele petrecute în stradă, primul meu gînd, de cum m-am văzut la faţa locului, a fost să-mi caut un loc înalt. Nu numai pentru a putea filma, dar şi pentru a mă pune la adăpost de furia sărbătorească de la Miezul Nopţii.
Am avut de-a lungul ultimului deceniu, la Roma, la Barcelona, la Palermo, experienţe dramatice pe cale de a deveni tragice în confruntarea cu furia poporului bucuros că vine Anul Nou.
Am fost gata-gata să fiu strivit la Roma, făcut leoarcă de şampania altora la Barcelona, gata să rămîn invalid din cauza petardelor la Palermo.
Aici, la Siracusa, spre o altă surprindere de-a mea, Piaţa nu era arhiplină. La o adică, între mine şi zidul clădirii era o distanţă suficientă pentru a o rupe la fugă în eventualitatea unui tzunami uman produs de fericirea c-am intrat în Noul An.
Cu toate acestea, după ce l-am ochit (între două persoane suficient de mature ca să nu stea lipite amoros), mi-am găsit un loc pe esplanda de la intrarea în Dom.
De acolo, am urmărit, fără a încerca o minimă trăire sărbătorească, datul în stambă al localnicilor cu prilejul Anului Nou.
Spectacolul era susţinut de un post de radio.
Între două pachete de publicitate, pe ecranele din fundalul scenei se derulau imagini cu cei din faţa scenei. Văzîndu-se pe ecran, toţi cei din faţa scenei încercau sindromul omului care se descoperă transmis în direct:
Făceau cu mîna, scoteau limba la ei înşişi, săreau în sus, ca la ţipurită, îşi puneau reciproc coarne. (vezi foto)
Din cînd în cînd, un cetăţean de pe scenă simţea nevoia unei chemări a mulţumii la solidaritate cu zbieretele sale.
Cum stau eu aşa, filmînd şi fotografiind mulţimea şi scena, m-a cuprins la un moment dat neliniştea.
Ce-ar fi dacă un kamikaze s-ar autodetona în mulţime?
Vedeam deja mulţimea călcîndu-se în picioare, auzeam strigătele răniţilor.
Era o prostie ce gîndeam?
Nu, nu era o prostie.
Un kamikaze încins cu o centură de grenade putea intra în mulţime fără nici o problemă.
Şi atunci, pe cînd minutele se rostogoleau către un nou an, mi-am dat seama că Revelionul 2016 nu e unul obişnuit.
E primul Revelion pe care-l petrec din Cel de-al Treilea Război Mondial.
Dimineaţa, ca pentru a-mi întări gîndul, am aflat de la Rai News de atentatul de la Istanbul.
Acest al Treilea Război Mondial, cel în care terorismul a aruncat civilizaţia europeană, e mult mai cumplit decît celelalte două Războaie mondiale.
Să luăm, de exemplu, atentatele de la Paris, de la Bruxelles, de la Berlin, de la Istanbul.
Chiar şi cel de-al Doilea Război Mondial a fost mai uşor de suportat de civili decît cel de-al Treilea.
Într-un Război clasic cetăţenii unui oraş sînt preveniţi de sirene că va veni un val de bombardiere.
În Războiul cu terorismul civilul nu e prevenit prin nimic de explozie.
Viaţa cotidiană începe să semene cu jocul la ruleta rusească.
Cîţi din cei morţi în Tîrgul de Crăciun de la Berlin s-au gîndit o clipă, înainte de a ieşi din casă, c-o să dea peste ei un TIR terorist?
Războiul clasic aduce cu sine ceea ce se cheamă starea de război.
Bombardamentele, loviturile de artilerie, exploziile sînt de aşteptat.
Viaţa devine viaţă de război.
În războiul cu terorismul loviturile vin într-o atmosferă de viaţă normală.
Dar nu numai atît.
Terorismul e pe cale să desfigureze realitățile europene normale.
Ce fel de Revelion e acela cu blindate pe străzi?
Ce fel de viață civilizată e aia în care ești controlat de arme și muniție, în care la intrarea în muzee și săli de spectacole trebuie să fii cotrobăit prin bagaje sau trebuie să arăți documentele de identitate?
Un Război clasic trezeşte în fiecare cetăţean dîrzenia luptătorului.
Ştii că ţara ta e în război cu o altă ţară.
În cazul Războiului cu terorismul starea de spirit a cetăţeanului european e uluirea.
Asupra Europei nu s-a năpustit puterea unui stat sau a unei Coaliţii de state numărînd sute de milioane de oameni, deţinînd arsenale înfricoşătoare.
Asupra Europei civilizate a pornit Război Statul islamic, un stat de doar 50.000 de persoane, creat prin forţă pe teritoriul a două state independente – Siria şi Irak –, un stat care nu întrece în materie de civilizaţie pe cea presupusă de păscutul caprelor.
E limpede că de atentatele teroriste e responsabil statul islamic.
În unele cazuri, prin trimiterea unor terorişti în Europa.
În altele (cele mai multe) oferind radicalilor musulmani din Europa idealul în numele căruia se comit atentate sinucigaşe.
Donald Trump îşi expunea în cartea sa uluirea că o Planetă întreagă e terorizată de 50.000 de inşi.
Pentru ce plătim impozite, taxe prin care întreținem armate, finanțăm arsenale militare și descoperirea celor mai sofisticate arme, dacă 50000 de inși ne obligă să sărbătorim Revelionul sub protecția blindatelor?
De ce nu poate fi lichidat Statul islamic?
Pentru că Puterile Occidentale, în frunte cu America, n-au avut nici un interes să pună la cale o nouă Cruciadă.
O Cruciadă nu poate fi pusă la cale cîtă vreme Occidentul consideră Rusia în chip oficial adevăratul duşman.
Pentru Occident, deși nu aruncă pe nimeni în aer, deși nu dă cu Tirul peste tîrgurile de Crăciun, deși nu deschide focul în mulțime, la întîmplare, Rusia e un dușman de preferat Statului islamic.
Pentru că Rusia poate justifica bugete uriașe pentru înarmare, bani tot mai mulți vîrîți în armate inutile, deoarece nu le provoacă nimeni la război din punct de vedere clasic.
Cel care şi-a dat seama că adevăratul duşman al civilizaţiei e statul islamic a fost Donald Trump. În aceste condiţii, Donald Trump consideră că se impune o alianţă a Occidentului cu Federaţia Rusă împotriva statului ISIS, acest duşman de moarte al Civilizaţiei.
Am avut deocamdată Festina Blindata.
Tare mă tem că în curînd Europa va avea parte de Vita Blindata.
Sursa: cristoiublog.ro
