Pe 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe a confirmat redeschiderea Urmăririi Penale în Dosarul nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, dispusă prin Ordonanţă nr. 692/C2/2016 din 5 aprilie 2016, emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lîngă ICCJ, la vremea respectivă Bogdan Licu.
Ştirea, difuzată de întreaga presă, a fost însoţită de aprecierea, în multe cazuri expusă în titlu:
S-a redeschis Doarul Revoluţiei!
Au trecut de atunci patru luni.
Un timp despre acest Doar nu s-a ştiut mai nimic.
În ultima vreme, el a intrat în atenţia presei prin declaraţia lui Klaus Iohannis din 7 octombrie 2016, potrivit căreia, în urma unei audienţe la Cotroceni a Asociaţiei 21 decembrie l-a convocat pe procurorul general pentru a-i solicita rezolvarea cu celeritate a Dosarelor Revoluţiei şi Mineriadelor.
Curios rămîne că, deşi şedinţa care a confirmat redeschiderea Dosarului a avut loc pe 13 iunie 2016, în presă n-a apărut nici o informaţie despre cele două Documente cruciale ale redeschiderii – Ordonanţa nr. 692/C2/2016 din 5 aprilie 2016 şi Hotărîrea ICCJ din 13 iunie 2016.
Mă număr printre cei care au scris şi vorbit despre Dosarul Revoluţiei din ianuarie 1990 pînă acum. Am fost primul jurnalist român care a pus la îndoială, în februarie 1990, tezele oficiale FSN şi ale lui Ion Iliescu despre 22 decembrie 1989.
Ulterior, am scris şi publicat numeroase articole despre aşa-zişii terorişti.
I-am luat mai multe interviuri tv lui Atanasie Stănculescu, unul reprodus ca document înHistoria.
Era de aşteptat să mă dau peste cap ca să pun mîna pe cele două documente.
După ce le-am citit, mi-am dat seama c-a meritat strădania.
Pentru că noua redeschidere a Dosarului Revoluţiei are toate şansele (dacă ancheta se va desfăşura corect şi cu hărnicie) să stabilească penal dar şi istoric Responsabilitatea pentru Măcelul terorist.
Cele două documente debutează cu o scurtă istorie a Dosarului Revoluţiei.
Citind-o, îţi dai seama de ce România e aşa cum e.
Timp de 26 de ani, Dosarul Revoluţiei, deschis în prima parte a lui 1990, cu numele 76/P/1990, a fost închis şi deschis de numeroase ori, rupt în bucăţi prin disjungere, reunit iar și iar rupt în bucăți.
Dosarul a intrat într-o etapă crucială după ce, în mai 2011, la plîngerea Asociației 21 decembrie condusă de Teodor Mărieș, România a fost condamnată la CEDO pentru tărăgănarea Dosarului Revoluției.
După noi și noi eforturi ale Autorităților române de a tărăgăna cazul, pe 27 februarie 2014,la Parchetul de pe lîngă ÎCCJ, Secția Parchetelor Militare, se înregistrează dosarul nr11/P/2014.
Pe 14 octombrie 2015, Secția Parchetelor Militare, clasează Dosarul.
Pe 23 octombrie 2015, Parchetul General dă Ordonanța nr. 11/P/ 2014 prin care Dosarul se clasează.
Deși împotriva acestei decizii se înregistrează la ÎCCJ nu mai puțin de 280 de plîngeri, dosarul rămîne clasat.
Pe 23 mai 2016, România e din nou condamnată la CEDO pentru Dosarul Revoluției.
Presa consemnează că România a avut pînă acum 300 de condamnări la CEDO din cauza Dosarului.
De înțeles că Autoritățile purced la o nouă redeschidere a Dosarului.
Noua redeschidere, prin Ordonanţa din 5 aprilie 2016, confirmată de ICCJ în 13 iunie 2016, desfiinţează Ordonanţa din 23 octombrie 2015, atacînd-o în punctul ei principal:
Aprecierea perioadei de după 22 decembrie 1989 numită şi „după fuga lui Nicolae Ceauşescu”.
Dosarul viza responsabilitatea penală a noilor conducători ai României de după 22 decembrie 1989 în măcelul rămas în istorie sub denumirea de Teroriștii din decembrie 1989.
Principala cauză a clasării dosarului o regăsim într-o motivare care preia în chip automat teza lui Ion Iliescu, susținută timp de peste două decenii (m-am numărat printre adversarii acestei teze încă din februarie 1990, cînd am publicat O după amiază cu mai multe întrebări), a vidului de putere de după fuga lui Nicolae Ceaușescu.
Moartea a peste o mie de oameni, distrugerile făcute după 22 decembrie 1989 erau explicate prin faptul că, pînă pe 27 decembrie 1989 România n-a fost condusă de nimeni, astfel că și noii lideri erau la cheremul întîmplării, că Armata nu controla nimic, nici măcar propriile unități, care trăgeau unele într-altele, ca neghioabele.
Comunicatul dat de Parchetul General în ziua de 23 octombrie 2015 reia pe scurt argumentarea din Ordonanța de clasare a dosarului:
„În ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 22.12.1989 şi sfârşitul anului 1989 s-a reţinut că acesta a fost caracterizată prin vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos.
Dacă până la momentul în care fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul C.C. al P.C.R., forţele de ordine au acţionat, în baza ordinelor şi măsurilor dispuse de factorii politici şi militari, împotriva manifestanţilor care demonstrau pentru înlăturarea regimului comunist, libertate şi democraţie, după acest moment, în condiţiile în care euforia generală privind victoria revoluţiei a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, cu ajutorul unor forţe fidele, nu a mai existat o acţiune a organelor statului împotriva manifestanţilor ci o acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii.
În acest context, pe fondul lipsei de cooperare şi coordonare, iniţiativele unor militari şi civili de a pătrunde în anumite imobile ori de a verifica acoperişurile unor clădiri, fără încunoştinţarea celorlalte forţe aflate în zonă, au creat derută şi reprezentări greşite, cu consecinţa deschiderii focului concentrat şi producerii a numeroase victime. De asemenea, starea de oboseală şi stres acumulată a afectat aprecierea lucidă şi obiectivă a realităţii înconjurătoare, existând situaţii în care dispozitive militare, mixte, ori civile au deschis, cu uşurinţă, focul asupra unor imobile, inclusiv asupra unor autoturisme aflate în deplasare care nu au oprit la filtrele organizate, în condiţiile existenţei doar a unor bănuieli neverificate că s-ar fi efectuat focuri de armă din direcţia imobilelor sau autoturismelor respective. Pe fondul aceleaşi stări de oboseală şi stres, au existat şi situaţii în care s-au executat focuri de armă între militari din incinta aceleiaşi unităţi sau între unităţi militare.”
Plecînd de la textul Ordonanței și de la probele de la Dosar, ÎCCJ motivează redeschiderea dosarului prin punerea la îndoială a tezei lui Ion Iliescu a vidului de putere de după 22 decembrie 1989.
Făcînd rost de cele două documente – Ordonanța și Hotărîrea ÎCCJ, voi reda aici un fragment senzațional din Motivarea Hotărîrii, fragment care susține teza – corespunzătoare adevărului istoric, că Armata stăpînea evenimentele după 22 decembrie 1989 și că, în consecință, Armata de atunci e răspunzătoare de fenomenul Teroriștii din decembrie 1989:
„Potrivit declarației martorului Dumitrescu Ionel (colonel inginer, Ofițer I în cadrul UM 02348 – Secția de înzestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei, avînd ca atribuții asigurarea cu tehnică de propagandă la inamic a UM 02487 (război psihologic și asigurare cu tehnică de propagandă și cultură – televizoare, aparate radio, amplificatoare de putere, magnetofoane – pentru întreg Ministerul Apărării Naționale), în noaptea de 22/23.12.1989, acesta a fost chemat la Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, la adjunctul pentru telecomunicații al ministrului, Stelian Pintelie. Martorul s-a deplasat la minister unde a discutat inițial numai cu Stelian Pintelie despre necesitatea gestionării corespunzătoare a problematicii telecomunicațiilor pentru toată România în general, pentru toate unitățile militare ale Ministerului Apărării Naționale și crearea unor circuite de rezervă care să fie folosite ca „rezervă caldă” în cazul în care circuitele cunoscute și folosite în mod obișnuit ar fi fost întrerupte. „Arăt faptul că se ținea legătura telefonic prin TO (n.n. – telefon operativ), scurt guvernamental (SG), scurt militar 4 (patru) cifre (telefoanele MI), telefoanele de oraș obișnuite în Ministerul Apărării Naționale cu Televiziunea, Radio, Comitetul Central.
Am constituit la sediul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor un nucleu de coordonare a problematicii telecomunicațiilor. Din acest loc m-am deplasat la Comandamentul Trupelor de Transmisiuni care era în Calea Știrbei Vodă, la UM 02415. Am luat legătura cu colonelul Nicolae Popescu, care era comandantul trupelor de transmisiuni, cu care aveam o relație personală foarte bună și i-am adus la cunoștință ce am discutat la Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, precum și faptul că trebuia să gestionăm comunicațiile pe linie militară. El și-a dat acordul cu privire la această propunere și i-a chemat pe colonelul inginer Cerbu Nicolae, maior inginer Ilie Florinei și colonelul inginer Benea Valeriu, cărora le-a adus la cunoștință decizia de a prelua sub control total comunicațiile militare și civile, acestea din urmă nefiind în acel moment sub controlul militarilor.
Toți cei prezenți au fost de acord cu această decizie stabilind ca fiecare din ei să stabilească relații cu omologii lor civili din Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. Menținerea în funcțiune a comunicațiilor teritoriale civile și militare dinainte de fuga dictatorului Nicolae Ceaușescu a permis asigurarea transmiterii ordinelor spre structurile militare și cele civile aflate în subordinea Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor și în general ținerea sub control a întregii situații. Din ordinul ministrului adjunct Stelian Pintilie și cu acordul meu au fost izolate din punct de vedere al comunicațiilor unitățile de securitate, cele de miliție și structurile PCR.
Din ordinul lui Pintelie Stelian s-a dat ordin ca din data de 22.12.1989 să se întrerupă legăturile telefonice ale securității, atît în București, cît și în cele 41 de direcții de comunicații județene. Personal am verificat dacă ordinul de întrerupere a legăturilor telefonice la unitățile de securitate și sediile PCR a fost executat, fie prin directorii direcțiilor de comunicații, fie prin comandanții de unități militare dislocate în județ.
Pentru a preveni izolarea unităților militare ale Ministerului Apărării Naționale au fost asigurate legături telefonice pe circuite construite atunci sau pe circuite aflate pe cablurile instalate și care deja se aflau în funcțiune.
Astfel s-au asigurat comunicațiile unităților Ministerului Apărării Naționale cărora le-am pus la dispoziție legături de comunicații care nefiind cunoscute nu puteau fi nici întrerupte, nici supravegheate. În modul descris, au fost asigurate legături telefonice de rezervă pentru unitățile Ministerului Apărării Naționale care au fost folosite în bune condiții pînă la reintrarea în normal.
Depoziția martorului a fost susținută și de generalul de brigadă (r) inginer Stelian Pintelie (adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor), inginerul Andrei Chirică (ministrul Comunicațiilor), generalul de divizie Nicolae Popescu (secretar de stat la Oficiul pentru probleme Speciale al Guvernului), general de brigadă (r) inginer Ionel Dumitrescu (șeful Direcției Telecomunicații Militare), colonel (r) inginer Mircea Andrievici (comandantul UM 02487 București), Ilie Florinei (inginer angajat civil al UM 02415 București, Comandamentul Transmisiunilor, cu atribuții în asigurarea funcționării legăturilor de telecomunicații pentru comandament și organele centrale ale Ministerului Apărării Naționale, respectiv MApN, Marele Stat Major, departamente, cît și legăturile interurbane de telecomunicații ale unităților militare din țară), Dafinescu Victor (locțiitor comandant Companie Stat Major UM 01210 București). (…)
Începînd cu 22 decembrie 1989, cînd, practic, structurile de Securitate au fost desființate și întregul sistemul de comunicații a intrat sub controlul armatei, nu se mai poate invoca existența unor informații eronate decît în situația în care acestea erau transmise/acceptate cu bună știință.
În egală măsură, ancheta nu şi-a propus să stabilească şi nu a urmărit în ce măsură a existat o preocupare pentru asigurarea culegerii informaţiilor şi obţinerea unor date reale cu privire la situaţia din acele momente, în condiţiile în care Departamentul Securităţii Statului fusese destructurat, încetîndu-şi activitatea, iar unităţile de contrainformaţii militare fuseseră trecute în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Unele unităţi militare, precum şi Marile Unităţi ale armatei, aveau în structura lor subunităţi sau grupe de cercetare în adîncime şi diversiune, care puteau să efectueze prin oameni special antrenaţi diverse acţiuni de informare, necesare pentru elaborarea planului de acţiune.
Un astfel de exemplu este Batalionul 404 Cercetare în Adîncime prin Paraşutare, subordonată Direcţiei de Informaţii a Armatei din Marele Stat Major al Armatei. În decembrie 1989 acest batalion a fost implicat nemijlocit pentru asigurarea cu date și informaţii a factorilor militari decizionali. Efectivele unităţii au desfăşurat acţiuni specifice culegerii de informaţii prin observare în Timişoara, iar după 22 decembrie au executat misiuni de pază şi apărare a unor obiective militare strategice.
Nu există la dosarul cauzei jurnalele acţiunilor de luptă ale acestor unităţi.
În afară de aceste unităţi specializate în culegerea de informaţii. Armata mai dispunea de sistemul de informare direct-ierarhic a tuturor evenimentelor deosebite sau a oricăror alte aspecte ce se apreciau de către comandanţi ca necesare a fi informate.
Astfel, de jos în sus, comandanţii erau obligaţi printr-un ordin general al ministrului apărării naţionale să facă informarea, stabilindu-se termene funcţie de gravitatea evenimentului de la „de îndată”, la „ore şi zile”. Aceste informări trebuiau să fie totale şi exacte. Neraportarea evenimentelor deosebite era apreciată ca faptă foarte gravă, care, în unele cazuri, putea merge pînă la destituiri din funcţii şi răspunderi administrative şi penale.
Pavel Coruţ, fost şef al Biroului Contrainformaţii din DIA, a arătat în faţa Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 că Direcţia de Informaţii a Apărării avea o reţea secretă special destinată „teritoriului vremelnic ocupat”: „În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei de Informaţii a Marelui Stat Major, despre care bănuiesc că v-a vorbit amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 internă a fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitate de ripostă. Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui inamic anume. După evenimentele din 1968, cînd tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat hotărîrea ca pe întreg teritoriul românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi care să rămînă pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidențe şi, în caz de ocupare, să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către Marele Stat Major. Aceasta era reţeaua 245. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii – Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rîndul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată şi a încetat să mai culeagă informaţii pe data de 22 decembrie”.
Aceste declaraţii au fost susţinute şi de colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic.
Această „Reţea” organizată încă din timp de pace, în temeiul art. 18 din Legea nr. 14/1972, a funcţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar activitatea ei nu a fost verificată.”
Ce ne spun cele două documente?
Că responsabilă de măcelul provocat de așa zișii Teroriști din decembrie 1989 e Armata, cea care avea țara sub control fie și din punctul de vedere al comunicațiilor și nu vidul de putere, haosul și dezorganizarea, cum a susținut Ordonanța din octombrie 2015 prin însușirea automată, fără o minimă verificare, a tezei lui Ion Iliescu.
Ce înseamnă asta în practică?
Înseamnă că unele momente tragice precum cel de la Otopeni nu sunt produsul unei brambureli la nivel de Armată, ci produsul unei Operațiuni decise cu bună știință de capii Armatei de la vremea respectivă în interesul noii echipe conduse de Ion Iliescu.
Sursa: cristoiublog.ro
