Duminică, 18 august 1940, pe întreaga pagină întîi a revistei Sentinela, sub titlul Cîrmaciul, guvernat de portretul lui Carol al II-lea, Ion Valerian, redactorul șef al revistei Sentinela tipăreşte un text de Cult al Personalităţii lui Carol al II-lea.
Pînă pe 18 august 1940, căzuse Finlanda, sub atac sovietic, Germania a atacat Norvegia şi Danemarca, a invadat Belgia, Franţa şi Olanda, englezii au evacuat Dunkergul, s-a declanşat Bătălia Angliei.
Sînt doar faptele ieşite din comun ale Măcelului Universal.
Articolul de pagina întîi descrie Planeta în termeni apocaliptici:
„Bat vînturi năprasnice din toate colţurile lumii. Flăcările se-nvolburează pînă la cer, pămîntul se cutremură pînă-n măruntaie, iar valurile şi adîncimea mărilor înghit în fiecare zi zeci de mii de vieţi, mii de milioane de «tone», care înfăţişează miliarde şi miliarde de braţe ostenite numai şi numai pentru a putea distruge. Oamenii, fiarele acestea cu zîmbetul bun, dar cu inimă de cremene, se înduşmănesc, se surpă între ei, se pîndesc, se ameninţă şi se sugrumă cu o sete care întrece şi închipuirea şi nebunia. Dispar ţări, dispar graniţe, dispar legile, dispare dragostea de viaţă. Toate s-au transformat în spaimă, iar pustiirea se-ntinde neagră, noroioasă şi cleioasă peste mai mult de o jumătate a pămîntului. S-au speriat şi păsările cerului şi fiarele codrilor, şi peştii apelor. Nimeni şi nicăieri nu-şi mai poate găsi un adăpost. În vîrtejuri, în stoluri, în valuri, îngerii morţii seceră, doboară, strivesc, pustiind lumea, sărăcind ogoarele, nimicind pînă şi copiii din faşă.
În faţa acestei înfricoşate răsturnări, puţinii oameni cuminţi rămîn înmărmuriţi. Se trudesc să înţeleagă rostul vremurilor, dar nu izbutesc. Iar dacă se apropie mai mult cu mintea de adevărul acesta groaznic, încep şi ei să ameţească şi să se clatine.
Pentru mintea omenească, evenimentele sunt prea mari!”
Românii sînt – potrivit revistei, asemenea marinarilor de pe o corabie.
Nu o corabie oarecare, ci o Corabie condusă de Cîrmaciul Carol al II-lea:
„Cu braţele încordate, cu ochiul ţintă spre zarea de unde se poate ivi primejdia, Românii lopătează pe valurile spumoase ale acestui ocean de ură şi distrugere, ocolind stîncile, golurile, străbătînd ceţurile, izbindu-se uneori de sloiuri de gheaţă, dar mereu treji şi mereu cu ochii spre Cîrmaciul lor.
Acest Cîrmaci, pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit pentru a străbate vremurile blestemate de acum, este poate singurul om care nu şi-a pierdut nici cumpătul, nici curajul, nici încrederea în atingerea limanului luminos.”
În ipostaza de Cîrmaci al corăbiei numite România, Carol al II-lea apare, în propaganda Regimului carlist, ca un personaj supranatural, ale cărui însuşiri miraculoase garantează: Lopătarea Poporului român pe valurile iscate de Delirul Istoriei:
„Cu braţe vînjoase, cu suflet de oţel, lopătează neobosit, ziua şi noaptea, scurtează depărtările, măsoară distanţele, potriveşte mersul corăbiei, nesocoteşte furia valurilor şi urmăreşte hotărît şi neînduplecat, o singură ţintă, mîntuirea vasului care i-a fost hărăzit să-l comande.
M.S. Regele Carol II, cu o pricepere rară şi cu o dragoste arzătoare pentru Neamul nostru românesc, nu închide ochii şi nu slăbeşte o clipă cîrma statului. Mereu prezent la postul Său, în vifor şi-n lapoviţă, învăluit de întuneric şi orbit de fulgerele cerului, stă dîrz, ca stînca, şi ţinteşte fără să clipească numai şi numai spre ţărmul cel luminos. Măreţ ca şi strămoşii Săi, viteaz tot ca ei, încrezător tot ca ei în geniul şi-n destinele Românismului, veghează, lopătează, străbate primejdiile, convins că are de partea Lui Adevărul, Dreptatea şi Dragostea întregului neam, pe care-l iubeşte şi îl apără.
În clipele acestea, cînd din toate colţurile cerului bat vînturi de nebunie şi de spaimă, cînd dispar ţările cum dispare pulberea, să ne strîngem şi mai aproape de Regele şi de cîrmaciul nostru, să-I dăruim toată iubirea sufletului şi toată vlaga trupului, ajutîndu-L să atingă ţărmul spre care ochiul Lui ţinteşte, fără clipire!”
Pe 6 septembrie 1940, Cîrmaciul abdică.
Va veni un alt Cîrmaci, Ion Antonescu.
În numărul din 2 februarie 1941, același Ion Valerian publică textul Părintele Națiunii:
„Domnul General Ion Antonescu este astăzi omul cel mai popular pe care l-a avut vreodată ţara noastră. Miile de telegrame, pe care le-a primit şi le primeşte zilnic, înfăţişează simţământul de dragoste şi recunoştinţă al poporului, care se înalţă către Conducătorul Statului Român, în valuri de osanale, aşa cum pe vremea primilor creştini a fost slăvit Mântuitorul Lumii.
Pe drept cuvânt, Domnul General Ion Antonescu este socotit astăzi de către toţi bunii români: salvatorul ţării – Părintele Naţiunii.
Care alt om ar fi pus în aceste timpuri de grea cumpănă atâta luminat patriotism şi atâta înţeleaptă hotărâre?
Cuvintele lui, turnate în bronz, sunt scoase din Evanghelia Neamului; dojenile lui faţă de cei care au greşit, sunt dezamăgările părintelui faţă de feciorii nerecunoscători:
«Copiii mei, pentru care îmi distrusesem cariera – spune Generalul în apelul către Ţară – copiii pe care i-am luat alături de mine la Conducerea ţării, copiii mei dragi, ale căror greşeli le-am luat cinci luni în spatele meu, n-au găsit altă mărturie de recunoştinţă, pentru mine şi pentru Ţara care crezuse în puterea idealurilor lor, decât să-mi trimeată gloanţe şi să vrea răsturnarea Statului».
Rămâi înmărmurit când citeşti rândurile acestui om minunat, ce întrupează toate virtuţiile strămoşeşti, şi ochii se umplu de lacrămile revoltei, gândindu-te că au fost unii nelegiuiţi ce i-au amărât sufletul, furându-i din preţioasele clipe ce le jertfeşte în crâncenă muncă pentru mântuirea Patriei.
O lume întreagă ştie că „Generalul” munceşte din zori şi până seara, cu o hotărâre neînduplecată, pentru a drege în câteva luni, ce alţii au stricat în zeci de ani. Cu o sfântă zgârcenie stă mereu în clădirea Preşedinţiei Consiliului, lucrând cât zece, mâncând şi dormind pe apucate, numai ca să nu piardă nici un minut ce ar putea fi închinat înălţării României.
În timp ce paşnicii ceţățeni dorm fără grijă, undeva sus, la Preşedinţie până noaptea târziu, se vede o fereastră luminată.
Acolo Părintele Naţiunii lucrează şi veghează asupra noastră, a tuturor, ca o sentinelă neadormită, dumnezeiască!
Aşa a muncit în războiul pentru Întregire, aşa lucrează şi acum, cu o râvnă neobosită, luminând ca o făclie vie în dragostea de Patrie. Timp de 40 de ani, s-a străduit pentru «Răsăritul Românesc», şi acum nu se cuvine ca răsăritul acesta să fie umbrit.
«Ceasuri grele şi mari ne aşteaptă – prevesteşte Conducătorul Statului – Scutură-ţi tinere, fruntea întunecată de acei care te-au rătăcit în întunericul răzvrătirii şi crede în Generalul Antonescu.
Coboară în conştiinţa ta de om şi de român, fă-ţi singur judecată şi hotărăşte-ţi drumul. Aruncă din mâini pistolul ucigaş şi aşteaptă când Statul îţi va da în mână arma onoarei şi drepturile Patriei».
Iată cum vorbeşte către fiii Ţării D-l General Ion Antonescu şi credem că mai cald şi mai înţelept n-ar putea cuvânta nici cel mai iubitor părinte.
Dumnezeu să ni-l ocrotească şi să-i ajute în toate marile lui înfăptuiri, cu care Neamul se leagă de el ca de ultima nădejde.”
Noul Cîrmaci va fi și el înlăturat la 23 august 1944 şi va fi executat pe 1 iunie 1946.
Ion Valerian își găsește repede Cîrmaciul:
Regele Mihai, cel care l-a dat jos pe Părintele Națiunii.
În numărul din 3 septembrie 1944 al Sentinelei el publică textul:
„Trăiască regele!
Aşa a strigat poporul adunat în faţa Palatului Regal în noaptea istorică de 23 August, după ce Proclamaţia către ţară a fost auzită la radio. Uralele au crescut deodată asemenea unui vifor dezlănţuit din mijlocul unui codru nesfârşit când însuşi M.S. Regele Mihai I a apărut pe balcon în cadrul palatului luminat pentru câteva clipe ca în vremuri de pace.
– „Trăiască Regele!”
Şi din străfundul miilor de inimi, a prins să se înalţe un cor uriaş, ducând melodia „Imnului Regal” prin undele văzduhului până la cer, mărturisind recunoştinţa caldă a norodului pentru Augusta făptură a Suveranului.
– „Iată suprema nădejde a Neamului” ne-am zis, admirând statura tânără şi voinică a Suveranului şi atunci din ochi am simţit izvorând lacrimi de uşurare ca după un mare cutremur, când printre ruini vezi răsăritul steaua luminoasă a viitorului.
Pe deasupra tuturor încercărilor din ultimii ani, peste frământările dinăuntru şi dinafară, Regele ne-a fost nădejdea nădejdilor. Poporul Român, adânc dinastic, simţea instinctiv că deasupra vieţilor noastre pieritoare stă Monarhia ca un simbol nemuritor al Ţării, că peste ambiţii şi greşeli, acolo sus veghează monarhul ales de Dumnezeu să ne călăuzească prin furtuni în momentul când fiinţa Neamului va fi ameninţată.
Ştiam aceasta cu toţii şi dragostea noastră se strângea mai puternic lângă scaunul Domnesc, aşa cum pe vremuri străbunii se adunau lângă voievozii ce au ştiut să stea mereu lângă sufletul norodului.
Poate unii dintre noi se întrebau cu îngrijorare, simţind că singura scăpare ne rămăsese numai Coroana, oare tânărul nostru Rege va avea toată înţelepciunea, toată puterea de voinţă să rupă cercul dăunător din jurul Lui, să îndrumeze carul statului pe adevăratul drum al nevoilor noastre!
Şi iată că M.S. Regele Mihai I a îndrăznit şi a izbutit!
Înţelegând că dintr-o situaţie grea nu se poate ieşi decât prin gesturi hotărâte şi neîntârziate, Suveranul s-a folosit de dreptul Său regesc de a salva Neamul în ceasul cel mai greu a istoriei noastre. Cu o deosebită chibzuinţă s-a sfătuit cu reprezentanţii adevăraţi ai poporului şi a format Guvernul Blocului Naţional, menit să ne scoată dintr-o însângerare pe care nu noi am voit-o, alăturându-ne de prieenii noştri fireşti care în trecutul război ne-au prilejuit întregirea.
Ni se sperie gândul când ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Suveranul n-ar fi avut această înţelepciune bătrânească de a limpezi apele tulburi, această voinţă bărbătească de a face faţă cu energie evenimentelor.
Dar iubitul nostru Rege a crescut în duhul voievozilor. A cutreierat de mic mânăstirile să înveţe istoria de pe lespezile glorioase, a coborât în mijlocul poporului să-i cunoască dezamăgirile şi ştie câtă nevoie este de-o oblăduire dreaptă, care să sprijine munca cinstită a celor de la sate şi oraşe, să le ridice traiul la un nivel omenesc astfel ca fiecare cetăţean să fie mulţumit în România M.S. Regelui Mihai I.
Ostaşi, inima neprihănită a Suveranului a fost întotdeauna alături de voi – ştiind prea bine că dragostea Lui a găsit acelaşi răsunet în sufletele voastre, că icoana Lui v-a mângâiat durerile şi v-a înălţat cugetele. Acela care de mic a îndrăgit haina ostăşească şi a trecut cu sârguinţă prin toate gradele, de la fruntaş până la general, nu poate avea gândul de fiecare zi decât la voi şi la oştirea Lui bravă, unind soarta voastră cu destinul Lui.
Regele înfăţişează Ţara, Armata şi viitorul Neamului. Să faceţi zid de netrecut în jurul Tronului cu deplină încredinţare că numai astfel vom câştiga locul ce ni se cuvine printre celelalte popoare.
Suntem astăzi pe un drum nou pe care se întâlnesc toţi care îşi dau mâna pentru salvarea Patriei. În Proclamaţia Sa către Ţară, M.S. Regele ne spune că alături de armatele aliate vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a libera pământul Transilvaniei de sub ocupaţia străină. Unităţile noastre, alături de trupele sovietice aliate, au şi trecut hotarul blestemat pentru a scoate jungherul din inima Ardealului. De curajul vostru depinde izbândirea visului lui Horia şi Avram Iancu.
O viaţă nouă va începe pentru lumea întreagă şi pentru noi. O viaţă în care trebuie să punem toate puterile noastre de muncă pentru clădirea unei ţări înfloritoare şi libere.
Încrezători în ursita ţării noastre, în marile puteri care ne garantează astăzi independenţa şi viitorul, mergem cu curaj pe drumul destinului cu avântul moştenirii din moşi strămoşi, cu convingerea că servim adevărata cauză a omenirii.
Cu gândul la Cel care ne-a salvat Patria în ceasul al douăsprezecelea, strigam alături de întreg poporul:
„Trăiască M.S. Regele Mihai I.”
Noului Cîrmaci îi va lua locul Iosif Vissarionovici Stalin. Nu numai Cîrmaci, dar și Învățător al Popoarelor.
În 1965, în fruntea României vine şi un alt cîrmaci, Nicolae Ceauşescu, care va fi dat jos pe 22 decembrie 1989 şi executat pe 25 decembrie 1989.
Va urma un alt Cîrmaci:
Ion Iliescu, cel care l-a debarcat pe fostul Cîrmaci.
După Ion Iliescu Presa noastră va găsi alți și alți cîrmaci: Emil Constantinescu, Traian Băsescu, mai nou Dacian Cioloș.
O presă care, spre deosebire de altele, din alte lumi, nu poate trăi fără Cîrmaci.
Sursa: cristoiublog.ro
