Iohannis, Ponta şi lumea LOR. Mi-e RUŞINE că TRĂIESC în România!

Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916).

A fost o zi de doliu pentru România. Nu pentru că s-a mai sinucis un om în urma controalelor ANAF, nici pentru că s-a întâmplat o crimă la un poligon, urmată de o sinucidere.

Dacă Ponta şi-a dat doctoratul în istorie spunând că Brâncoveanu a murit în puşcărie şi nu decapitat de turci împreună cu copiii, de la Preşedintele României mă aşteptam măcar la un comunicat sec, aşa cum ne-a obişnuit.

1 Aprilie 1941; 3000 de români au murit în ziua aceea executaţi cu sânge rece. Sigur, în urmă cu mulţi ani şi cine-i mai numără. Cei care n-au murit pe loc au fost deportaţi şi au sfârşit în lagărele sovietice. Masacrul de la Fântâna Albă nu şi-a găsit loc pe agenda Prezidenţială – pe Ponta îl ignor -, aşa cum a fost omisă, nu demult, o întâlnire cu românii din Ucraina, urmaşii acelor martiri.

În schimb, Preşedintele Facebook şi-a găsit timp să polemizeze cu Traian Băsescu despre Scroviştea şi despre numărul fiecăruia de postări pe reţelele de socializare.

Domnule Iohannis, nimeni nu are pretenţia că trebuie să ştiţi tot ce s-a întâmplat în 1941 şi care au fost consecinţele. Însă, aveţi consilieri care sunt istorici şi jurnalişti. Este ruşinos că într-o zi neagră pentru România nici măcar Administraţia Prezidenţială nu a făcut minimul efort de a redacta un comunicat de câteva rânduri.

La trei ani de la publicarea acestui articol (nasul.tv) e în continuare tăcere. De ce?

Despre Masacrul de la Fântâna Albă – Katyn-ul românesc -, numai tăcere

Motto: “Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.

Şi astăzi, după atâta timp, bucovinenii trec graniţa în fiecare an şi aprind lumânări pentru cei care au sfârşit sub gloanţele mitralierelor şi pentru cei care, fiind răniţi, au fost legaţi de cozile cailor ofiţerilor gruzini, târâţi în galop şi măcelăriţi cu săbiile. Toţi au fost vânaţi ca animalele sălbatice, aruncaţi în gropi comune din care – puţinii supravieţuitori povestesc -, “s-au auzit gemete şi s-a mişcat câteva zile pământul”, iar la final s-a turnat var peste ei.

Oroarea s-a întâmplat la 1 aprilie 1941 când câteva mii de români din Bucovina de Nord, speriaţi de ocupaţia sovietică şi de faptul că NKDV-ul începuse deportările şi execuţiile pentru trădare, s-au hotărât să treacă graniţa în Regat. Familii întregi, cu copii mici – unii sugari şi bătrâni s-au strâns -, cu acceptul autorităţilor sovietice, să se întoarcă acasă. Potrivit mărturiilor supravieţuitorilor, intonau cântece patriotice, mărşăluiau cu steaguri tricolore sau albe cu însemne religioase, aveau prapurii de la biserici, icoane şi cruci făcute din cetină de brad şi mai aveau 3 km până să treacă graniţă când a început măcelul în Pădurea Varniţa.

După două luni, drept represalii, în noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Subiectul nu a fost discutat până în anii ’90, fiind interzis de autorităţile sovietice şi apoi de cele ucrainene. Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna bucovinenilor care şi-au dorit să trăiască în România, alături de rudele şi fraţii lor, dar niciodată masacrul nu a fost recunoscut oficial. În cazul Katyn-ului, Preşedintele Mihail Gorbaciov şi-a cerut scuze oficial în faţa poporului polonez. În cazul României, niciun cuvânt.

Mărturiile supravieţuitorilor de la Fântână Albă sunt şocante şi, măcar pentru iadul prin care bucovinenii au trecut ca să se întoarcă acasă, ar trebui să aprindem o lumânare ca buni creştini ce ne aflăm cel puţin la nivel declarativ. Şi ei au luptat pentru ţară, iar din cei 13.000 de deportaţi s-au întors acasă puţin peste o mie.

“Varniţa, o tristă amintire” este cartea profesorului Gheorghe Mihailiuc, refugiat în România, unul dintre supravieţuitorii măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa, de lângă satul Fântâna Albă. Avea 16 ani când, împreună cu fratele său Nicolae, mai mare cu trei ani ca el, a încercat să treacă graniţa.

“Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutură mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: ‘La pământ!’ Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: ‘Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!’. Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mâna, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”, rememora Gheorghe Mihailiuc în cartea sa.

Alte mărturii: “Primul a murit Ilie Scorabet, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Fratauceanu, cel care a strigat: ,Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri’, Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Suceveanu şi Gheorghe Sidoreac, care purtau crucea în faţă”.

“Ecaterina Suceveanu, o ţărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: ‘Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat’. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. ‘Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre!”.

Mai jos sunt numele celor condamnaţi oficial pentru “trădarea” din 1 aprilie 1941, alţii decât cei care au fost ucişi în zilele ce au urmat sau care, prinşi fiind, au murit în ancheta NKDV-ului.

Vasile Grijincu, condamnat la moarte, mort în 4 iulie 1942. Soţia lui, Veronica, împreună cu cei 8 copii deportaţi în Kazahstan; Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961; Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr; Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr; Ilie Dâcă, 10 ani, mort în lagăr; Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr; Teodor Dâcă, 10 ani, întors în 1961; Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Teodor Comarita, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961; Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Vasile Zmosu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei; Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Pe scurt, majoritatea dintre ei exterminaţi în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei. Cei puţini care au supravieţuit s-au întors acasă, pe malul Siretului ocupat, după 20 de ani, în 1961.

Epilog: Pe 22 iunie 1941, la aproape trei luni de la Masacrul de la Fântâna Albă, România a intrat în război împotriva URSS, după ce Mareşalul Antonescu a emis Ordinul către Armată: “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiti vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiti din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

P.S. Doamna Erdogan a purtat doliu la întâlnirea de la Cotroceni pentru un procuror ucis cu o zi înainte. Doamna Iohannis a purtat alb şi o eşarfă roz într-o zi de comemorare.

Poate trăim în Japonia şi încă n-am aflat.