INVITAŢII NAŞUL TV: Mihail Neamțu | Decalogul Europei și civilizația iubirii

Inginerie socială și pedagogie

Din fragedă pruncie, se dă o aspră bătălie asupra minții noastre. De la Platon la Rousseau, n-a existat filozof european care să nu-și gândească proiectul social plecând de la bazele educației: pedagogia. Creștinismul tradițional a înțeles acest adevăr fundamental și a propus lumii adăparea întregii familii – inclusiv a copiilor aflați la frageda lor pruncie – din izvorul nesecat al luminii și al iubirii lui Hristos.

Nu doar adulții au nevoie de îndreptare. Restaurarea omului se face prin aducerea chipului creaturii într-o deplină asemănare cu Dumnezeu-Creatorul. Acest proces își are începutul în pântecele mamei pe care atâția și l-ar fi dorit neroditor… Dar o mamă vorbește cu pruncul său, îl sărută și-l încălzește, îi cântă și se roagă împreună cu el, îl cultivă prin murmur și poezie, îndreptându-i pașii către grădina frumuseții. Așa arată civilizația iubirii.

După șapte ani, tutela se lărgește. Întrebarea-cheie este următoarea: cine preia responsabilitatea educării copiilor? Ce rol joacă părinții? Dar comunitatea? Dar Statul?

Agenda secularistă a progresiștilor (care disprețuiesc memoria civilizației iudeo-creștine) se vede cel mai bine din perspectiva războaielor purtate în tranșeele nevăzute ale școlii românești. Deranjați de întâietatea naturală a părinților asupra copiilor, arhitecții noilor inginerii sociale vor să șteargă din mintea tinerelor generații orice trimitere la sfințenia creștină sau cumințenia ortodoxă. Ni se tot spune că omul emancipat al secolului XXI n-are nevoie de rugăciune, meditație, cult sau ritual. Tehnologia digitală, chipurile, va răspunde tuturor nevoilor sufletești sau trupești. Cine susține acest lucru? O mână de ideologi agresivi, incapabili să ofere măcar o definiție coerentă a conștiinței umane.

I-am putea întreba, așadar, pe toți aceștia: de ce oare pericolul pornografiei invazive n-ar fi mai grav pentru vârsta adolescenței decât atașamentul față de credința înaintașilor? De ce într-o lume românească deja răvășită de stihiile sexualității gregare, ale traficului de carne vie, ale prostituției infantile, ale dependenței de droguri sau ale criminalității, n-am accepta evidentele beneficiile social-caritative ale cursurilor de religie, prin care instinctele noastre animalice se îmblânzesc iar inima ajunge luminată de speranță?

Proprietatea privată protejează libertatea de conștiință

Printr-o exemplară mobilizare a societății civile (încurajată de ierarhii Bisericii Ortodoxe și reprezentată de un laicat matur și angajat), România este încă țara unde școlile publice dau șansa tinerilor să descopere virtutea curajului prin evocările unor vechi sinaxare; principiul demnităţii, prin paginile de istorie a rezistenței morale sub comunism; importanța înfrânării și a pazei minţii, prin descoperirea noțiunii de paideia creștină. Milioane de părinți și-au găsit un aliat pentru cei șapte ani de-acasă. Milioane de familii au consolarea existenței unui contrapunct la zgomotul deșănțat al canalelor de ştiri sau la urâțenia unor adrese de Internet (cu nume vinovat și un sufix pe măsură).

Până când va dura această normalitate? Sunt sceptic în privința viitorului. De ce? Pentru că, prin Tratatul de la Lisabona, Statul român este subordonat unor directive europene. Comisari de la Bruxelles îndrăgostiți de Hristos nu sunt prea mulți. Prin urmare, o decizie strategică pentru investitorii în educație (și pentru familiile creștine) mi se pare orientarea către învățământul privat și homeschooling (școala-acasă). Hegemonia seculară asupra vieții religioase va fi tot mai apăsătoare, așa cum ne arată ultimele decizii luate de Curtea Supremă de Justiție în Statele Unite ale Americii. Doar dreptul absolut la proprietatea privată va putea apăra, pe viitor, libertatea de conștiință a părinților și a copiilor. Bătălia continuă.

Credință și dialog

Ne trebuie ora de religie? Da, însă nu oricum. Părinții vlăstarelor crude ale României și-au dat acordul. Iată de ce dascălii noștri (fără de arginți…) se vor putea inspira dintr-o abordare deschisă a creștinismului – metoda dialogului socratic, foarte dragă unor apologeți de talia Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful (100-160 AD). Dacă teologul Antichității târzii n-a trecut nepăsător peste oferta gnosticilor, părintele Constantin Galeriu, la rândul său, n-a ocolit neliniștile Școlii de la Păltiniș și a dialogat, prin urmare, cu Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu. Ortodoxia n-are de ce să se teamă de întâlnirea cu celălalt.

E timpul să ne reamintim faptul că, în primele secole, creștinismul n-a vorbit lumii într-un registru propagandistic, susținut printr-un exercițiu de putere sau șantaj. Oricare ar fi fost abuzurile instituțiilor ecleziastice din Evul Mediu, credința personală rămâne, astăzi, ca și pentru contemporanii lui Iisus, un eveniment ireductibil. Credința nu se rezumă la un sistem închis de propoziții[1]. Credința adevărată rămâne o taină născută din lupta între bine și rău, dintre adevăr și minciună. Prin harul credinței ne vindecăm de lepădarea lui Petru și depășim îndoiala lui Toma. Nici la catedră, nici la amvon, mărturisitorul tradiției ortodoxe nu va descuraja tinerii prea puțin conștienți, astăzi, de implicațiile spirituale, economice, culturale sau politice ale Crezului creștin.

Mi-aș dori ca ora de religie să fie cea mai apreciată între toate disciplinele școlare. De ce? Pentru că orice câmp al cunoașterii teoretice și practice a fost îmbogățit de mari slujitori ai Domnului. Dascălul va apăra nu atât preceptele unei confesiuni particulare, cât fundamentele unei lumi pe care o numim simplu: civilizația Decalogului.

Ai la clasă niște elevi pasionați de matematici? Le poți vorbi, atunci, despre pariul geometrului mistic, Blaise Pascal (1623-1662). Întâlnești tineri iubitori ai literelor? Tezaurul patristic le oferă șansa descoperirii unor capodopere ale genului retoric: Puțul lui Ioan Gură de Aur, epistolele lui Grigore de Nazianz și atâția alții. Ești elev sau profesor într-un liceu de muzică? Compozițiile lui Ioannis Koukouzelis de la Marea Lavră (Muntele Athos) sau Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), pentru a nu pomeni și „Gloria” lui J.S. Bach, justifică pledoaria evanghelică pentru frumos și armonie. Întâlnești copii dornici să-și obțină la capătul studiilor independența financiară printr-o experiență în antreprenoriat? Pilda semănătorului sau parabola talanților îi ajută să exprime, prin toată viața lor, echilibrul biblic dintre muncă și responsabilitate, dintre bunăstare și binecuvântare. Ai

Civilizația Decalogului împotriva barbariei

Creştinismul este cel mai mare dar oferit lumii și proba, în acest sens, rămâne o sinteză neegalată între iubire și cunoaștere, între contemplația Mariei și acțiunea nemijlocită a Martei. Fără o teologie care a desființat idolii cetății, n-am fi înțeles astăzi că miniștrii oricărui guvern secular sunt, până la urmă, doar niște slujitori vremelnici ai poporului. Fără Revelația biblică, pecetluită cu imaginea Noului Ierusalim, n-am fi avut extraordinara corelație între cosmologie și arhitectură – nexus vizibil în Hagia Sophia, dar poate și la Chartres, Reims sau Durham.

Orele de religie trebuie să pledeze nu doar pentru apartenența la o confesiune, ci și pentru demnitatea unei civilizații aflată astăzi sub asediul nihilismului post-modern și al radicalismului islamic. Găsim artă gotică la Putna sau în Maramureş. Stilul brâncovenesc de la Horezu (1690-1693) a impus recunoașterea din partea UNESCO. În aceeași măsură, civilizația europeană n-ar fi completă fără includerea într-un patrimoniu universal a bisericilor fortificate din Transilvania (semnul europenităţii). Pretitudineni, așadar, găsim urme ale memoriei creștine.

Toate aceste repere de inteligență și mărinimie ale lumii euro-atlantice se opun barbariei. Ce înțeleg prin barbarie? De la distrugerea pădurilor din Munții Apuseni și pescuitul prin electrocutare în rezervaţii naturale până la manelizarea parcurilor din București, violul în grup la Vaslui sau eutanasia cerută cu insistență la Amsterdam. Generațiile României de mâine vor fi greu încercate de mișcările seismice ale istoriei contemporane. Cine îi pregătește pe tineri pentru luptele care vor urma? În niciun caz sentimentalismul edulcorat al televiziunilor show-biz sau materialismul compulsiv dintr-un Babilon oarecare. În fața amestecului de circ ieftin şi cabaret nocturn, Evanghelia oferă tuturor pregustarea adevăratei fericiri.

Creștinismul ne ajută să părăsim jungla patimilor și caverna fricilor noastre pentru a păşi – prin metanoia – în tărâmul bucuriei nemincinoase şi al împăcării cu tine și cu Dumnezeu.

[1] Pavel Florensky, Dogmatică şi dogmatism, trad. rom.: Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 130: „Sistemul nostru dogmatic se prezintă ca fiind plictisitor, atât de plictisitor încât oamenii renunţă să mai polemizeze cu el.”

(Scriitor și antreprenor român, doctor în teologie al Universității din Londra. Autorul scrie frecvent la adresa: www.mihailneamtu.org)