Interviu Adevarul. Lilian Zamfiroiu, noul presedinte al ICR: „Am avut relatii cu Securitatea, dar nu am semnat”

Intr-un interviu acordat publicatiei Adevarul, noul presedinte al Institutului Cultural Roman, Lilian Zamfiroiu, a vorbit despre trecutul sau in presa comunista si relatiile pe care le-a avut cu Securitatea.

Numirea lui Lilian Zamfiroiu la sefia ICR a fost criticata de multe nume sonore din cultura romaneasca, care sustin ca acesta nu este un om de cultura si nu s-a remarcat cu nimic nici din functia de manager la Ambasada Romaniei la UNESCO. Jurnalistii de la Adevarul noteaza ca acest interviu isi propune sa lamureasca exact aceasta chestiune: Cine este Lilian Zamfiroiu?

„La facultate aţi început să cochetaţi şi cu jurnalismul, la revista “Universitatea Comunistă”.

Da. Se numea aşa înainte de venirea mea acolo.

Cum aţi ajuns redactor-şef din primul an de facultate?

Cel care era redactor-şef până atunci ajunsese în anul IV. Şi pentru că se schimba garnitura, la finalul anului universitar ‘83-‘84 am fost propus să conduc revista. Prin tradiţie, redactorul-şef era de la Filologie. La vârsta aia mi se părea o chestie să ai legitimaţie de presă. O arătam ca să pot cumpăra Pepsi-Cola… Nu reneg episodul ăsta din viaţa mea, pentru că acolo am învăţat o meserie: să fac presă.

Eraţi membru de partid?

Eram membru de partid încă de când lucram în combinat, la Oltchim. Nu vreau să pozez nici în disident, dar nici în comunist înfocat. Pentru mine, a fi membru de partid însemna să ne întâlnim în şedinţa de la cantină. Oricum, nu le propuneau lichelelor să fie membri de partid.

Cât aţi lucrat la “Universitatea Comunistă”, aţi scris vreun articol de care vă e ruşine?

Vă spun sincer că nu-mi amintesc. Nici nu m-aş grăbi să neg. Dar, în orice caz, nu-mi amintesc să fi semnat eu. Totuşi, mergând cu sinceritatea până la capăt, revista avea un editorial în care nu scriam decât despre partid şi despre Ceauşescu. Dar editorialul era semnat “Redacţia”. Era un articol de grup. Noi, cei din conducerea redacţiei, ne strângeam şi… Era perioada de aşa natură… Şi, repet, nici nu am avut în mine vreo pornire de disident. Nu aveam informaţii. În destinul meu de până atunci nu am avut de suferit din pricina regimului, ca să mă revolt.

Aţi avut propuneri de a colabora cu Securitatea?

Eu am avut o şansă: un asistent universitar pe nume Mihai Marta. În primele zile de facultate veneam de la sortat ceapă, din Berceni, cum se mergea atunci, la activităţi agricole. Eram în tramvai şi eu i-am zis că sunt membru de partid. El mi-a zis: “Vezi, că sigur te vor căuta «băieţii»! Îţi vor propune să colaborezi cu ei. Dar, dacă nu vrei, să ştii că se poate”. “Cum se poate?”, am întrebat eu. “Păi, le spui că eşti bolnav. Le spui că tu nu ai nimic împotriva sistemului, dar starea ta de sănătate nu îţi permite”. Deci profesorul Marta m-a învăţat “poezia” pe care trebuia să o spun. A avut perfectă dreptate, “băieţii” au apărut după câteva săptămâni. M-au chemat de mai multe ori. Mă chemau întotdeauna în biroul decanului, academicianul Ion Coteanu.

Ce discutaţi acolo?

Ei spuneau că “uite, sunt în Universitate şi profesori străini şi vrem să ştim cum gândesc, dacă sunt contra”. Aveam o lectoriţă venită din Ungaria şi un lector din Italia. Cei din Securitate nu erau interesaţi de colegi. Pe mine m-au întrebat întotdeauna de profesori. Mă simţeam jenat fiindcă nu aveam ce să le spun. Ce să le spun? Că italianul ne dădea să fumăm ţigări scumpe? Probabil că le-am spus şi asta, nu mai ţin minte. Discuţiile erau cordiale, că nu şi-ar fi permis ăia, în prezenţa decanului, să intre în amănunte. Dar nu am semnat niciun angajament. Cum v-am spus, l-am avut pe profesorul Marta care m-a învăţat “poezia”.

Dacă nu ştiaţi “poezia” asta, ce aţi fi făcut?

Nu ştiu. Răspunsul sincer e că nu ştiu. La un moment dat, ofiţerul de Securitate m-a invitat în oraş, singur. Acolo mi-a spus că dacă voi semna voi avea posibilitatea să …. nu-ştiu-ce. În momentul ăla i-am recitat “poezia”. Omul a înţeles.

(…)

Din septembrie 2006 şi până acum aţi fost adjunctul lui Nicoale Manolescu, ambasadorul României la UNESCO. Ce aţi făcut, concret, acolo?

Da, mai citeam în unele comentarii răutăcioase: „Ce a făcut Manolescu acolo?”. Ceea ce face orice ambasador al României, întreţine o relaţie. Asta e menirea unui ambasador, de a ţine o relaţie şi de a o dezvolta. Şi vă spun că niciodată România nu a avut o relaţie atât de bună cu UNESCO.

Suntem în iulie 2013 şi aţi ajuns la conducerea ICR. Spuneţi-ne şi această poveste.

Dacă toată discuţia s-a purtat în spiritul sincerităţii, de ce aş coti-o acuma de la sinceritate? Şi pe mine m-a surprins. De unde până unde? M-a sunat şi pe mine cineva într-o dimineaţă, să-mi spună: „Bă, auzi, am auzit că vor ăştia să te pună preşedinte la ICR. Hă, hă, hă, ce glumă!”. Eu: „Hai, bă, mă iei cu glume din astea?”. Zice: „Da, mi-a zis şi mie cineva, dar îţi dai seama că îţi trebuie susţinere puternică, şi tu de unde?”. Abia pe la zece şi ceva am primit un telefon prin care am fost invitat să vin la Bucureşti, să mă întâlnesc cu liderii coaliţiei. Nu mi s-a spus la telefon de ce.”

Interviul complet il puteti citi aici.