Timp de 4 ani a trăit într-un bordei săpat în pământ pe Muntele Giumalău din Bucovina. Lăsase în urmă, la Iaşi, viaţa de mecanic la CFR, familia cu doi băieţi mari şi un trai aşezat.
Pustnicul Ioan Baron din Munţii Rarăului este originar din Iași. A fost mecanic CFR, dar s-a retras în munţii Bucovinei şi a învăţat leacurile naturii. Le pregătește singur. Cu ajutorul lor alină suferinţele călugărilor şi mirenilor trimişi la el chiar de către medici, scrie infoalert.ro.
Timp de 4 ani a trăit într-un bordei săpat în pământ pe Muntele Giumalău din Bucovina. Lăsase în urmă, la Iaşi, viaţa de mecanic la CFR, familia cu doi băieţi mari şi un trai aşezat.
A vrut să se retragă la mănăstire, dar preoţii au considerat că nu-i de el viaţa monahală. „Mai stai şi lămureşte-te“, i-au zis ei.
De tânăr învăţase să prepare leacuri băbeşti care să înlocuiască medicamentele din farmacii.
În munți, Ioan Baron a cules ierburi și a început să găsească tot felul de remedii. Azi a dat cuiva beteag să încerce o tinctură, mâine a alinat durerea cu un decoct, poimâine a oblojit cu o alifie. I s-a dus vestea, iar călugării şi măicuţele au început să-i bată tot mai des la uşa colibei din munţi cerând ceva de leac. L-au numit „fratele Ioan“, în semn de accept în lumea lor cea tainică.
„Aşa a vrut să mă cunoască şi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă. Trimitea vorbă prin măicuţe să vin la el, dar eu le refuzam mereu. Ziceam: «Dar de ce vrea părintele să mă cunoască pe mine, un nevrednic?». Iar măicuţele plecau supărate: «Cum, îl refuzi tu pe părintele Iustin?». Nu înţelegeau cum vine asta. Au venit apoi cu doi preoţi după ele, dar tot aşa am refuzat. Pân` la urmă m-au luat prin înşelăciune, să duc nişte leacuri. M-a certat părintele Iustin: «Hai, lasă, nu te mai alinta că eşti nevrednic! Voiam să văd cine eşti»“, spune Ioan Baron.
Nu-i place să i se spună „doctor al mănăstirilor“: „Eu sunt Ioan. Ioan de la Rarău“.
Dor de viața pe care a lăsat-o, nu-i este. „Vă spun eu: după o oră-două pe cărări pe munte, nu te mai gândeşti la nimic. Vin la mine tot mai mulţi tineri cu suferinţe psihice, stres, supărări. Îi ţin o zi la mine în pădure, îi plimb pe munte, îi hrănesc cu ce mănânc şi eu, iar ei uită de ce-au venit. Mă întreabă: «Dar nu mă mai doare nimic, ce aţi făcut?». Aşa mă întreabă mereu şi medici, oameni cu şcoală, care vin la mine să vadă cum fac eu bine oameni. Mă şi mir că vin ei, doctorii… Dar eu le zic tuturor: «Doar 10% e de la mine, restul de 90% e de la Dumnezeu»“, afirmă „fratele Ioan“.
I-a plăcut dintotdeauna în singurătatea munților.
„M-am plimbat prin toată ţara cu trenul, era o viaţă foarte frumoasă, dar şi grea, cu multe examene profesionale. Dar mi-a plăcut muntele din tinereţe. Şi, când am ieşit la pensie, primul gând să mă duc la o mănăstire, la Sihăstria Rarăului, să-i ajut la construcţie. Le aduceam ce aveau nevoie, mă mişcam uşor că nu plăteam trenul. Ceream ajutor de la şefii mei de la CFR, îmi dădeau şi ei ce materiale le rămâneau. Nu vă gândiţi că duceam ceva furat la mănăstire!
Aşa că gândul meu a fost să intru şi eu la mănăstire. Preotul de acolo mi-a zis că trebuie acordul soţiei, a venit la Iaşi să stea de vorbă cu ea, soţia n-a fost de acord, ce scandal a ieşit… Dar eu tot m-am dus acolo. Eram tânăr pensionar, ajutam la treabă, nu ceream bani. Am stat aşa două veri, mă pricepeam la toate. Întrebam preoţii: «E bine să intru la mănăstire?». «Mai aşteaptă», ziceau ei. «Cât?» – voiam eu să ştiu. «Până la Dumnezeu». Şi uite-aşa m-au dus cu vorba. «Lasă-l să stea acolo, că are rânduiala lui», spuneau duhovnicii de la mănăstire“, povesteşte Ioan Baron.
Familia i-a respectat rânduiala. Fiii săi îşi văd de viaţa lor, unul lucrează la penitenciar, altul lucrează prin străinătate. Când l-a vizitat odată unul dintre ei, Ioan l-a pus la treabă, să care nişte brazi de munte. „Mi-a zis: «Ştii ce? Am primit un telefon de la muncă, trebuie să plec urgent». Şi dus o fost“, râde Ioan de la Rarău.
