Guvernanţi, RUŞINE! | „Hrana mea zilnică e o supă de un leu şi o chiflă de 70 de bani. Am început să merg pe la restaurante. Mă mulţumesc şi cu resturi. Dacă le adună, câte un pic, se face o porţie de mâncare”!

“De obicei, hrana mea zilnica e o supa instant cu un leu si o chifla cu 70 de bani. Asta mananc eu zi de zi…zi de zi. Cand imi permit, mai cumpar cate o margarina si un pic de salam, dar foarte rar imi acord luxul asta. Ma descurc si eu cum pot”. Cuprinde, cu ambele maini, o ceasca mica de cafea pe care nu isi permite sa o cumpere si pe care, cu greu, a acceptat-o. Iar ochii ii rad chiar si atunci cand lacrimeaza. Isi spune povestea trista cu zambetul pe buze, pentru ca, la cei 42 de ani pe care ii are se simte “tanar si optimist. N-o sa-mi pierd niciodata optimismul, nici cand o sa ajung la 80 de ani”.

“Sunt o persoana cu handicap grav, gradul I, fara insotitor, cu un venit lunar de 293 de lei. Mai bine de jumatate cheltuiesc pe medicamente. Ma descurc foarte greu financiar. Rugamintea mea este, daca binevoiti sa-mi oferiti, de cateva ori pe saptamana, intr-un interval orar stabilit de dumneavoastra, intr-o galetusa adusa de mine, ceva de mancare, daca ramane, desigur. Nu va voi deranja zilnic, ci doar atunci cand spuneti dumneavoastra ca pot veni. Pentru bunavointa dumneavoastra, as dori sa prestez anumite servicii, cum ar fi debarasarea meselor sau distribuire de pliante sau oferte publicitare. Nu pot presta munca ca angajat dar, colaborarea este posibila”, e scrisoarea pe care Dorin Chifor a trimis-o la zeci de restaurante din oras in speranta ca va primi un raspuns pozitiv.

Cu foaia alba in fata, intr-o cofetarie din Marasti, isi spune, senin, povestea. Au trecut luni bune de cand incearca sa gaseasca un sprijin, un loc in care sa poata manca, macar o data pe saptamana, o masa calda. Pentru el, foamea e o stare constanta. Asa ca nici macar nu-i mai pasa daca hrana e gatita pentru el sau e un amestec de resturi de la alti clienti.

“Nu ma astept sa-mi dea mancarea gata facuta, ma multumesc si cu resturi. Am ajuns in situatia in care (se uita la plicul de zahar primit odata cu ceasca de cafea), daca iti ramane tie asta si mi-l dai, eu il iau sa il mananc. Nevoia il aduce pe om in situatii in care nu crede ca o sa ajunga; te face sa te cobori de la nivelul cu care esti obisnuit”, spune omul, cu lacrimi in ochi.

Nu-si coboara privirea nici macar pentru o secunda, pentru ca nu-i e rusine de ceea ce isi doreste. Vrea doar sa traiasca, sa manance, sa se descurce ca orice alt om. Ca atunci cand ii avea aproape pe ambii parinti, cand nu era nevoit sa locuiasca, de prea mult timp, intr-un adapost de noapte de la capatul orasului. A fost o vreme cand avea, impreuna cu unul dintre fratii sai, o garsoniera in oras, dar la care a renuntat cand acesta s-a casatorit si si-a intemeiat o familie. Cand atinge subiectul senibil, isi indeasa si mai tare mainile in vesta de fas rupta si captusita cu material de blug:

“Eu si fratele meu avem boala copilului, in limbaj actual, epilepsie. La el, de bine, de rau, nu mai e atat de grav, la mine continua cu stari de rau ocazionale. Dar acum fac un tratament care inhiba foarte mult evolutia bolii”.

Mana intinsa care nu spune o  poveste nu primeste pomana

Dorin a muncit de la 14 ani, a fost nevoit s-o faca. Timp de peste 20 de ani a fost vanzator ambulant de ziare. A batut Clujul la pas din colt in colt, si-a petrecut mii de ore printre masini, in intersectii, iar din cauza gazelor toxice eliminate prin tevile de esapament, a facut astm bronsic. A si cersit, nu se ascunde, pentru ca “viata te impinge sa faci asta, nevoile, greutatile. Cateodata trebuie sa te pleci in fata cuiva ca sa-ti intinda o mana. Daca nu plangi, nu stie nimeni ca ai nevoie de ajutor”. A facut bani frumosi, vara, pe litoral, unde isi spunea povestea in fata celor care voiau s-o asculte.

“Am renuntat pentru ca m-am aplecat prea mult in fata oamenilor. Unii ma bagau in pamant”, marturiseste el.

Doamne-Doamne exista. Stiu ca exista.

Mainile ii cuprind in continuare ceasca micuta. N-a baut nici macar o gura din cafeaua pe care o grijeste ca pe o comoara. A aflat, de curand, ca Guvernul ii va mari pensia cu cativa zeci de lei, dar inca nu e sigur pe informatie. Face calcule, se gandeste la ce ar putea sa cumpere cu banii primiti in plus si marturieste, pentru prima data cu fata in pamant, ca pana in data de 20, cand o sa primeasca pensia, mai are 5 lei.

“De multe ori iau imprumut, iar cand primesc banii, platesc datoria. Cu ce mai raman, incerc sa ma descurc. Apoi iar iau imprumut si ii dau inapoi la urmatoarea pensie. Ma descurc extrem de greu si cu banii, si cu mancarea, si cu hainele. Cu tot, de la picioare pana la cap. Extrem de greu. Ziua ma plimb prin oras; pot sa vad filme gratis la Cinema City. Acolo, cei cu grad I de handicap au cate un film gratis, de luni pana vineri. Am inceput sa merg si pe la restaurante, sa imi dea ceva de mancare, am fost la toate firmele de catering din oras; numai la covrigarii n-am ajuns. M-am gandit ca ramane atat de multa mancare pe masa pe care omul nu o mananca. Daca le aduna, cate un pic, cate un pic, se face o portie de mancare – asa m-am gandit eu. Nu vreau sa deranjez in fiecare zi, m-as simti prost sa fac asta. O sa merg doar cand ma cheama ei, decizia le apartine. Daca muncesc, imi pierd pensia, dar pot sa impart pliante pe strada, cu ofertele restaurantului. Asa le pot rasplati si eu omenia pe care mi-o arata”, povesteste Dorin.

Apoi isi ridica privirea, zambeste din nou, si incearca sa se imbarbateze: “si tu ai probleme in viata, ca orice om. Stiu ca ai, nu-mi spune ca nu. Toata lumea are probleme”. La masa noastra apare un cersetor cu un carton pe care ii sta scrisa povestea si o icoana cu Maica Domnului. Dorin ii zambeste fara sa spuna nimic.

“Doamne – Doamne exista, stiu ca exista. Dar Dumnezeu e in inima tuturor, nu pe cartoane”, spune el dupa ce barbatul se indeparteaza.

Dorin Chifor nu primeste ajutor social si nici locuinta sociala din partea administratiei locale. In ochii autoritatilor, pensia lui de 293 de lei e prea mare. Nu a gasit sprijin nici la fostii sai angajatori, pentru care a stat zeci de ani in strada, printre masini, indiferent de anotimp. “E ca si cum n-as mai fi”, se intristeaza el. Singura lui speranta a ramas foaia alba de pe masa, pe care e trecut un numar de telefon la care poate fi apelat (0770 407 963) si o adresa de e-mail: [email protected].

Sursa text / foto: ziardecluj.ro