Mă obsedează două eșecuri, care sunt şi ale guvernului tehnocrat, deşi principala vină îi aparţine lui Ponta: secția de arși de la spitalul Floreasca și autostrada demolată dintre Sibiu și Orăștie. Mi se pare că ilustrează cel mai bine fundătura în care se află România de azi. Miercuri, 20 aprilie, secția de arși a fost, oficial, redeschisă. Joi, ministrul Sănătății s-a dus în control și a găsit ușile închise: barocamera, un dispozitiv de un milion de euro, nu fusese montată corespunzător. Cât despre autostrada demolată, din septembrie 2015, când a fost închisă, nu se mai întâmplă nimic.
Plouă, iar fundația se degradează și mai mult.
Mi-am adus aminte de aceste cazuri citind acum câteva zile o știre scurtă, care a ajuns și în presa din SUA: Comisia Europeană a aprobat finațarea a zece noi proiecte în valoare de 3,3 miliarde de euro pentru construcția unor drumuri expres în Polonia, din care 1,7 miliarde vor fi bani europeni. În februarie, Polonia a mai obținut de la Comisia Europeană vreo 66 de milioane de euro, pentru o altă șosea expres. Pentru comparație, toate proiectele românești din sectorul transporturi au absorbit, din 2007 până azi, mai puțin de 2,7 miliarde de euro.
România nu a depus până acum vreun proiect pentru finanțare din fondurile europene de coeziune alocate în bugetul 2014-2020.
Polonia avea, prin 2009, aproximativ 750 de kilometri de autostradă. În 2016, au ajuns la 1.550 de kilometri și se lucrează la alți 100 de kilometri. România are puţin peste 700 de kilometri de autostradă. Cireașa de pe vârful tortului: autostrăzile din Polonia sunt atât de bune încât limita de viteză a fost ridicată la 140 de kilometri pe oră. Doar Germania poate bate această performanță.
Nu vreau să preamăresc Polonia, are și ea multe din păcatele statelor ieșite din comunism. Dar niciodată nu a fost mai evidentă diferența dintre acest stat est-european care, indiferent de conducerea politică, a avut o viziune și a știut să profite din plin de prezența în UE și în NATO, și debandada – da, acesta este cuvântul – de la vârful României.
Această țară nu mai are nici un obiectiv strategic.
Era o vreme când discutam despre aderarea la euro, dar acum nici măcar acest subiect nu mai există. Ar trebui să intrăm mai întâi în anticamera zonei euro, în așa numitul ERM II, mecanismul european al ratelor de schimb, dar nu am făcut nici un pas în această direcție.
România nu mai are nici un leadership, o persoană sau un grup de persoane care să aibă un proiect de țară și să se bată pentru el.
Guvernul Cioloș nu face decât să numere zilele până la „liberare” și, până atunci, amână orice subiect sensibil. Președintele Iohannis urmărește cu atenție și preocupare reamenajarea grădinii și renovarea Palatului Cotroceni, în rest nu ne transmite decât banalități prost redactate. Mugur Isărescu nu face decât să păcălească momentul pensionării. Marile partide sunt pe mâna unor mediocrități care, într-o lume normală, nu ar fi ajuns nici măcar consilieri locali în vreun oraș de provincie.
Regret să spun dar politica economică a României a ajuns să fie dictată de un Parlament de pușcăriabili. De aici curg inițiativele populiste care secătuiesc bugetul și deturnează banii care ar trebui să ajungă la investiții.
Citiți articolul integral pe contributors.ro.
