Catedrala Nôtre Dame de Paris, veche de peste 850 ani, este un simbol al mândriei regilor Franţei, locul beatificării Ioanei D’arc şi al poveştii lui Quasimodo şi Esmeralda. În mijlocul catedralei, în sala de cult principala, o plăcuţă memorială instalată în 1923 aminteşte turistului modern despre cei un milion de cetăţeni britanici căzuţi pentru eliberarea Franţei în primul război mondial. Alt milion de cetăţeni ai Imperiului britanic şi-au dat viaţa pentru Franţa două decenii mai târziu. Europeanul modern, fie el Ahmed, Gunther, Jean Pascal sau Francesco însă nu mai are timp să citească aşa ceva. Ridică din umeri: pentru el, Nôtre Dame de Paris şi cimitirele cu eroi constitue doar obiective turistice, care aduc bani la visteria Uniunii Europene. Se uită aşa de uşor că Europa a fost salvată mai mereu de la a deveni un „paşalîc modern” – fie franţuzesc napoleonian, fie nemţesc adolfian, fie rusesc stalinian, sau mai recent, putinian – tocmai de către blestemaţii de anglo-saxoni (îi socotim aici şi pe americani), şi de fiecare dată s-a comportat precum bătrânica pe care Bulă şi amicii săi o ajutau să o treacă strada, deşi ea nu voia!
Visul de reunire al Europei, de refacere a imperiului Român, are obârşia de dinainte de Carol cel Mare, dar a avut prima şansă reală să se concretizeze odată cu venirea acestuia pe tronul regatului Francilor. În anul 800, Charlemagne este încoronat de papa Leo al treilea la bazilicaSan Pietro din Roma, că împărat al reînviatului Imperiu. Însă visul său de unitate sedestramă după moartea sa. În anul 843, după mai multe lupte de succesiune între urmaşiisăi, tratatul de la Verdun îngroapă practic definitiv Imperiul Carolingian, împărţind-ul în trei. Două dintre regatele rezultate, Francia de Est (viitoarea Germanie) şi Francia de Vest (viitoarea Franţa), se vor lupta pentru următorii 1200 de ani pentru supremaţie în Europa, milioane de soldaţi şi civili dându–şi viaţa pentru visele de glorie ale diverşilor împăraţi şi regi.
Pe de altă parte, din anul 1213 încoace, între Anglia şi Franţa au loc peste 20 de războaie, cel mai lung fiind cunoscut sub numele de Războiul de 100 de ani. Ca efect secundar alacestei rivalităţi seculare, o stare de neîncredere reciprocă se dezvoltă constant între cele două naţiuni, francezii ajungând să îşi denumească rivalii “perfidul Albion”. În alte momente istorice, vechii inamici pun la cale diferite alianţe, cele mai semnificative fiind închegate tocmai în secolul trecut, în cadrul triplei antante şi apoi contra puterilor Axei.
În ultimul secol, Germania se găseşte de două ori în stare de război contra alianţei franco – britanice. Însă în iunie 1940, Franţa pactizează cu invadatorul german, acceptând instalarea guvernului marionetă de la Vichy. Charles de Gaulle, care refuză colaborarea cu nazişti, este extras din Franţa de către trupele speciale britanice, pentru a fi transformat, din Anglia, înporta-vocea şi eroul din exil al rezistenţei franceze. În ciuda acestui eveniment crucial, de Gaulle continuă să dea glas prejudecăţii timpului că „britanicii nu sunt prietenii Franţei. O naţiune nu are prieteni, ci doar interese„. 14 ani după război, eroul de Gaulle devine preşedintele republicii franceze.
In ultimul mare razboi, germanii bombardează timp de mai mult de un an Marea Britanie. Aceştia rezistă practic singuri împotriva Axei până la intrarea în război a Americanilor şi URSS. Trei ani mai târziu, Anglia reuşeşte să elibereze Franţa de sub ocupaţia germană (cu ajutorul aliaţilor americani şi ai soldaţilor din coloniile britanice – India, Australia şi Canada). Mândria franceză înghite cu greu salvarea venită tocmai prin mâna vechilor rivali, iar nemţiii înghit şi mai greu umilinţa de a fi bătuţi, iarăşi, de anglo-saxoni.
După război, Marea Britanie solicită de două ori să adere la Piaţă Comună Europeană, dar cererile ei întâmpină refuzul din partea preşedintelui francez – nimeni altul decât fostul erou de război, Charles de Gaulle… Recunostiinţa este o floare rară care nu îşi are locul înpolitica dintre state, nu? Abia în 1973, după moartea lui de Gaulle, britanicii sunt acceptaţi înnouă construcţie politico-economică, viitoarea Uniune Europeană.
În 1988, Margaret Tatcher exprimă rezerve asupra succesului noului proiect, neacceptânduşor cedarea suveranităţii naţionale britanice către o instituţie centralizată europeană, condusă acum de foşti inamici şi foşti prieteni….Birocraţii europeni insistă să adune împreună cele 3 mari naţiuni, plus alte 25 mai mici şi să şteargă cu buretele cei 1000 ani de rivalitate, suspiciune şi eroism, propunând utopia monedei comune, cetăţeniei comune şi renunţării deliberate la puterile naţionale.
În iunie 2016, britanicii aleg, prin referendum, să părăsească proiectul comunitar, iar prim ministrul Cameron anunţă imediat că respectă decizia populară. Rezultatul generează frustrare imensă în rândul suporterilor pro-unionişti, care insinuează că „mulţi britanici nu ştiu ce au ales, şi că abia după ce au votat, au căutat pe Google ce înseamnă Europa„. Cam puţin probabil, după 1000 de ani de istorie comună…
Aşadar, ne pare rău să va anunţăm, dar Brexitul nu se trage de la Nigel Farage, cum sugerează unii comentatori, aşa cum nici fenomenul Trump nu se trage de la Vladimir Putin. Treburile sunt mai complexe, rănile sunt vechi şi adânci. Problema fundamentală este că nu poate exista o Uniune Europeană bicefală sau tricefală. Nu putem avea trei capitale, trei şefi, trei centre de putere. Nici unul din fostele imperii, fortate acum să traiască laolaltă, nu acceptă sa joace un rol secundar. Mai devreme sau mai târziu, fisiunea trebuie să seproducă, deoarece este mai avantajoasă din punct de vedere energetic. Marea Britanie deja a făcut pasul afară. Cine urmează la rând?
Sursa: blogovici.com
Articol publicat cu acordul autorului
