Atentatele din 13 noiembrie ar fi trebuit sa fie ultimul semnal de alarma pentru clasa politica franceza de a se trezi din „somnul cel de moarte” in care a cazut la inceputul anilor 1960 si de a schimba directia politica.
In loc de asta, Administratia Hollande s-a napustit sa calce pe aceeasi grebla pe care a calcat si Administratia Bush dupa 2001, desi pozitia Frantei in 2015 este mult mai slaba decat era cea a SUA in 2001.
Constitutia si legile franceze sunt total inadecvate crizei interne actuale, atat in ce priveste puterile executive si coercitive ale statului, cat si – pe partea pozitiva – in ce priveste capacitatea integrarii reale a descendentilor imigratilor din deceniile trecute.
Daca exista vreun „razboi”, atunci Franta este in razboi cu ea insasi, nu cu o hoarda de asasini din desertul sirian.
Pentru politicienii francezi este mai usor sa trimita portavioane si bombardiere in Orient sau sa convinga Germania si Marea Britanie sa-i urmeze in aceasta aventura decat sa raspunda sincer la cateva intrebari.
De exemplu, de ce mai multe mii de tineri francezi simpatizeaza cu criminalii psihopati din „Statul Islamic” si sunt gata sa-i urmeze? De ce sute de mii de francezi, daca nu milioane, nu se mai identifica cu Franta? Cum s-a ajuns aici?
Dupa atentate, Parlamentul francez s-a reunit la Versailles. Subtili politicienii francezi, ca de obicei. Poate nu mai era loc in palatul din Quai d’Orsay. Sau poate cineva a simtit ca „republica” e amenintata de fantoma monarhiei, nu de terorismul global si a vrut sa bifeze o reuniune in casa fostilor regi ai Frantei. Emotionant, dar cu ce rezultat concret?
„Patriotismul” a vibrat in vitralii, s-a cantat „La Marseillaise”, unii francezi au lacrimat in fata televizoarelor. S-a declarat „razboi” (retoric, nu legal) unui inamic vag precizat. Apoi, parlamentarii… au plecat acasa lasand in vigoare aceleasi legi, facute parca special sa-i ajute pe banditi si sa-i incurce pe aparatorii statului.
Dupa cateva zile de prudenta, „activistii” si „expertii” au reiesit din vizuini si au repopulat televiziunile franceze, explicand cat este de „delicata” problema, si cum „nu trebuie sa ne grabim sa afectam echilibrul” intre apararea cetatenilor si libertatile individuale. La loc de cinste – „libertatea de a muri” cand mergi la restaurant sau la concert.
Responsabilii din serviciile de securitate si informatii din Franta afirma ca, pe legislatia actuala, conform careia indiferent de dovezile adunate statul nu poate actiona impotriva unui potential terorist pana cand respectivul nu umple strazile de sange, supravegherea 24 de ore din 24 a unui singur suspect necesita 20 de ofiteri.
In emotia de dupa atentate, premierul Manuel Valls a scapat o cifra: 10.500 de francezi au „fisa S” (sunt in atentie ca amenintari la adresa securitatii publice).
Stanga politica n-a iubit niciodata matematica, din motive evidente. Cifrele prezentate de oficialii francezi dupa atentate inseamna ca, doar pentru filaj si supraveghere, serviciul specializat din Franta (DGSI) ar avea nevoie de 210.000 de angajati.
In structura oricarui serviciu de securitate, acesti oameni sunt insa doar o parte dintr-un mecanism complex. Este nevoie de multi altii care sa valorifice munca lor de teren. La peste 10.000 de radicali periculosi, rezulta ca DGSI ar avea nevoie, cu legislatia actuala, de vreo 500.000 de angajati. Kim Jong-Un ar zambi superior, dar altii ar fi ingroziti de aceste cifre.
DGSI are in prezent circa 3.000 de cadre si un buget anual estimat la 300 de milioane de euro (fara fondurile speciale, care nu se vad in statistici). Ca sa-i poata controla eficient pe cei peste 10.000 de conationali care au luat-o razna si vor sa omoare alti francezi, rezulta ca ar fi nevoie de un buget de vreo 50 de miliarde euro.
Pe langa costurile unui razboi (adevarat) in Orient e putin, dar pentru o democratie ar fi aberant si scandalos.
Mult mai ieftin si eficient ar fi ca Parlamentul francez sa schimbe rapid legislatia in materie si sa dezlege mainile instititutiilor statului, inainte de a fi prea tarziu. Dar clasa politica franceza pare ca vrea sa piara pe glasul ei. Mai grav, risca sa traga si Franta dupa ea, iar fara Franta din „proiectul Europa” nu ar mai ramane mare lucru. Si ar fi pacat.
Politicienii francezi stiu exact de unde au „iesit” cei peste 10.000 de dezaxati posesori ai „fisei S” – din periferiile marilor orase, numite in jargon oficial ZUS („zone urbane sensibile”), pentru a eluda suparatorul termen „rasist” de ghetou.
Oficial, guvernul francez admite existenta a 718 astfel de zone. Problemele de acolo sunt atat de „sensibile”, incat statul francez nici nu mai are curaj sa le afirme, de teama ca orice curiozitate suverana ar putea declansa un incendiu prin comparatie cu care anul 1907 din Romania ar parea un barbecue de weekend.
Dupa atentatul din 7 ianuarie de la Charlie Hebdo, canalul de stiri american Fox News a denumit aceste ZUS ca fiind „no-go areas”. Un val de furie si indignare s-a ridicat dinspre stabilimentul de stanga francez, in frunte cu premierul Manuel Valls si primarita socialista a Parisului, Anne Hidalgo, aceiasi care dupa atentatele din 13 noiembrie varsau lacrimi de crocodil in fata camerelor de filmat pentru victimele atentatelor.
Clasa politica franceza, lezata in „onoarea” ei, a facut atunci zid. Fox News a trebuit sa prezinte scuze si a dat si o dezmintire: nu exista in Franta zone cu acces interzis pe baza de religie. Intr-adevar, nimeni nu te intreaba la intrarea intr-o astfel de ZUS ce religie ai, dar daca nu arati a imigrant african (sau descendent), daca „baietii” de acolo nu te cunosc sau (in cazul femeilor) daca nu esti imbracata „corespunzator”, sansele de a iesi in aceeasi stare in care ai intrat sunt minime. Politia franceza a renuntat demult, dar civilii curiosi sunt liberi sa incerce.
Realitatea, cu subiect si predicat, este ca pe teritoriul Frantei exista azi cateva sute de republici autonome efective, unde statul nu exercita nicio putere executiva, unde politia nu se mai aventureaza decat rarisim si doar cu sutele odata si cu masini blindate si unde „legea” este facuta de structuri non-statale, autofinantate din crima organizata.
Aproape toti capii traficului cu droguri (care aduce aproape 300 de tone anual in Franta) si traficului de persoane (cateva zeci de mii de victime anual) se ascund in aceste ZUS, unde statul francez nu-i poate atinge.
„Bugetul” anual colectat si apoi rulat de crima organizata cu baza in aceste republici autonome de pe teritoriul Frantei este estimat intre 1,5 – 2 miliarde de euro, aproximativ la fel cu cel estimat pentru „Statul Islamic” din Siria si Irak.
Diferenta este ca in Franta, contrar a ceea ce s-ar putea crede ca urmare a panicii induse de media, terorismul si traficul de arme ocupa (inca) o mica parte din acest „buget”. Dar vin tare din urma, cum s-a vazut la 13 noiembrie.
Oricine ar incerca sa guverneze cu adevarat Franta (cu politici efective, nu cu retorica flasca despre „unitatea natiunii” si „valorile republicane”) s-ar trezi imediat in fara unei sarcini herculeene. De o parte, se afla monolitul dogmatic al stangii, care a facut din „anti-rasism” cea mai eficienta ideologie europeana de la tezele Cominternului incoace si totodata o mega-masinarie de spalat creiere.
Un lider care ar incerca sa aplice egal legea pentru toti cetatenii, cum scrie in Constitutie, sau sa asaneze finantele publice, ar fi imediat catalogat ca „rasist” si „fascist” si ar avea toata presa de stanga in cap (ceea ce, in Franta, inseamna aproape toata presa).
De cealalta parte, ar avea de infruntat „zonele urbane sensibile”. Intre 2005 si 2008, suparate ca politia si-a permis sa intervina impotriva unor infractori, multe s-au revoltat. Politia a fost atacata, inclusiv cu arme de foc, mii de politisti au fost raniti, unii grav, pagubele au fost de sute de milioane de euro. S-au facut mii de arestari, doar cateva sute au fost condamnati, niciunul mai mult de 12 luni (majoritatea fiind eliberati dupa 3-6 luni).
A fost atunci limpede ca gangrena a depasit clasa politica, „intelectualitatea” si media, ajungand pana in inima sistemului judiciar.
Nicolas Sarkozy a castigat alegerile prezidentiale din 2007 cu o promisiune precisa: sa restaureze autoritatea statului francez in „zone”. Nu a facut insa nimic, cu exceptia cresterii datoriei suverane a Frantei cu alte sute de miliarde de euro, bani cu care statul francez a cumparat doar ceva timp, la un pret foarte piperat.
Intre timp, „revolutiile” arabe (pe care aceleasi „elite” de stanga din Occident le-au aplaudat ca pinguinii) au schimbat regulile jocului: „baietii” din periferiile franceze au descoperit in „Statul Islamic” paradisul pierdut sau ratacit, prin imaginarul parintilor sau bunicilor lor, dezradacinati in Franta „laica si seculara”.
Abia acum Franta are o adevarata problema. Intre 5 si 8 milioane de cetateni, adica cel putin 10% din populatie, sunt in insurgenta interna, potentiala sau efectiva.
Problema nu se va rezolva de la sine, cum spera clasa politica franceza, care refuza in continuare sa renunte la dogmele marxiste. A pleca la razboi in Orient, lasand in spate, nerezolvata, aceasta gherila urbana, ar fi suicidal pentru Franta, care nu mai este, nici pe departe, cea din 1914.
De aceea, probabil, domnul Hollande nu vorbeste serios, ci doar se gandeste cum sa mai pacaleasca, o tura, „poporul de stanga”. Pentru ca despre „natiune”, hai sa fim seriosi!
sursa: ziare.com
