Fostul Director al Institutului Geologic al României: „Proiectul de la Roşia Montană este de un primitivism înfiorător şi nemaiîntâlnit nicăieri în lume”

La Roşia Montană, luna august aduce festi­va­lul fânului, FânFest. Mii de tineri din toată ţa­ra ocupă munţii auriferi, atrăgând atenţia lu­mii că mineritul nu este calea cea mai bună de dez­voltare durabilă, într-un spaţiu atât de bogat în fru­mu­seţi naturale, în patri­mo­niu cultural şi istoric. Chiar şi un specialist al cifre­lor şi geologiei, cum este fostul director al Institutului Geologic al României, Ştefan Marincea, destituit ile­gal în 2010, recomandă Roşia Montană pentru vesti­giile ei antice şi nu pentru mina „primitivă”, propusă de o corporaţie, străină de inte­re­sele naţionale. Cuvântul său ar trebui să atârne de greu în orice decizie ar lua guvernanţii cu privire la aurul Apusenilor, iar func­ţia de director al IGR ar trebui să-i fie redată ime­diat, ca urmare a deciziei finale a Curţii de Apel Bucu­reşti.

„Institutul Geologic al României nu a fost consultat de autorităţile statului în privinţa proiectului de la Roşia Montană”

– Institutul Geologic al României este vârful com­petenţei geologice româneşti. V-a consultat cineva în legătură cu proiectul Roşia Montană?

– Institutul Geologic al României (IGR), înfiinţat de regele Carol I, în anul 1906, nu a fost consultat de­loc de autorităţile statului în privinţa proiectului de la Roşia Montană. Abia curând (în anul 2010), directorul ge­neral al IGR a fost cooptat în Comisia de Analiză Teh­nică (CAT) a proiectului, în vederea obţinerii avi­zului de mediu. Pentru mine, care îndeplineam în acea vreme funcţia de director general, a fost o surpriză plă­cută, întrucât cunoşteam conţinutul proiectului şi îl evaluasem critic, la cererea mai multor prieteni din societatea civilă. Deşi la realizarea acestuia s-au folosit materiale ale IGR, iar experţii noştri au participat la elaborarea unor foi de hartă, nu au fost consul­taţi nici de stat, nici de compania RMGC.

– Câte zăcăminte de aur are România, dom­nule geolog?

– România are 69 de pe­­rimetre aurifere! O par­te dintre acestea au fost concesionate, în ve­derea efec­tuă­rii prospec­ţiu­nii de detaliu sau ex­plorării, unor com­pa­nii străine specializate (Sa­max, Carpathian Gold, Tran­syl­­vanian Gold, Val­­halla Resources). În­să în Ro­mâ­nia sunt, la ora actuală, solicitate doar două licenţe de ex­ploatare: faimoasa licenţă de la Roşia Montană şi mai pu­ţin me­diatizata licenţă de la Cer­tej.

– Mulţi geologi ro­mâni au ajuns să lucreze în sluj­ba stră­i­nilor, deoarece des­co­pe­ri­rile lor intră, de re­gu­lă, pe mâ­na corporaţiilor de peste Ocean. Cât ade­văr este în a­ces­te afir­maţii?

– Aceste afirmaţii sunt, din pă­cate, adevărate. Dacă ne refe­rim strict la datele obţinute an­terior, nefericitele, în opinia mea, Norme de Aplicare a Le­gii Mi­nelor (HG 1208/2003), le permit companiilor mi­niere şi petro­lie­re, în anumite condiţii, achiziţia directă, de la Agenţia Naţională pen­tru Resurse Minerale, a unor date pri­mare, contra unui cost pe care eu îl con­sider modic sau, mai corect spus, ne­sem­nificativ, în raport cu investiţia de obţinere a aces­tor date. În acest sens, putem spune că geologii ro­mâni lu­crează sau au lucrat indirect pen­tru com­pa­niile stră­ine.

– Şi la Roşia Montană, şi la Certej, participaţia statului la volumul de acţiuni este de circa 19%, res­tul aparţinând corporaţiilor. Nu este prea puţin?

– Evident, participaţia statului la un proiect minier trebuie tratată în mod diferenţiat. Pentru zăcăminte mari, cu perioadă de viaţă lungă, este preferabilă aso­cie­rea cu un dezvoltator (companie minieră) puternic şi perceperea unei cote părţi din profit. Pentru inves­ti­ţiile speculative şi pentru zăcămintele de talie mică este preferabil un „joc” al redevenţelor miniere, care acum sunt, în opinia mea, mult prea mici. Particu­la­ri­zând, pentru zăcămintele de aur ale României se poate asi­gura ren­ta­bi­litatea şi la re­devenţe de 15% pentru aur sau cupru (şi nu 4%, cât s-a anga­jat să plătească Gold Corporation -n.red.)! Aceasta ar în­curaja şi o ex­ploa­tare complexă, conducând la va­lorificarea subpro­du­selor (telur, germaniu, seleniu, plumb, zinc etc.), în sco­pul creşterii profitului net.

„Patrimoniul cultural nu trebuie sacrificat”

– Sunt atât de im­portante veniturile pe care le va obţine statul la Ro­­şia Montană, încât să merite să distrugem gale­rii­le romane unice, din masivele Or­lea, Cârnic şi Jig Văidoaia?

– Evident, exploatarea resurselor nu trebuie să se facă cu orice preţ. Ca cetăţean responsabil şi informat, nu aş sacrifica în nici un caz patrimoniul cultural în fa­­voarea proiectului. O exploatare cu ignorarea intere­selor cultural-istorice, de mediu sau sociale, este de nei­maginat, iar România este semnatara unor acorduri specifice la nivel european şi mondial, care trebuie res­pectate. Particularizând, am convingerea că exploata­rea aurului din România nu trebuie să înceapă la Roşia Montană, unde, după cri­ma culturală a distrugerii Ma­sivului Cetate, pe vre­mea lui Ceauşescu, ar urma să distrugem şi Masivul Câr­nic, cu galeriile sale ro­mane şi medievale. Româ­nia are destule depozite aurifere, de notorietate mai mi­că, dar cu rezerve substanţiale. Ră­mâne să ne uităm dacă exploa­tarea lor nu ar fi mai puţin distructivă din punct de vedere patrimonial.

– În calitate de fost membru al Comisiei de Avi­zare Tehnică, v-aţi opus proiectului Roşia Montană, invocând tehnologia depăşită. Despre ce este vorba?

– Din punct de ve­dere al tehnologiei de extracţie şi pro­cesare propusă, pro­iec­tul de la Roşia Montană este de un primitivism înfio­ră­tor, lacunar şi unic în lu­me, întrucât exclu­de din pro­cesul teh­no­logic două etape importante ale unui proiect „clasic” de acest tip: flotarea şi oxi­darea minereului sul­fu­ros „refractar” la cia­nu­rare.

La o conferinţă Roşia Montană

În fapt, într-un pro­iect ca cel despre care vor­besc, se cianurează un concentrat, şi nicide­cum întreaga masă de mi­­nereu, cum propune Roşia Montană Gold Corporation în actualul pro­iect. Pentru a fi pe în­ţe­lesul tuturor, cianu­rarea întregii mase miniere permite doar recuperarea facilă a aurului nativ şi a celui din aliajul natural al au­rului cu argintul, elec­trumul. În schimb, rămâne în şlamul de cia­nurare aurul inclus în sulfuri, care vor forma, în urma cianurării, sul­­fo­cianuri, cu descompunere întâmplă­toa­re. În felul acesta se pierd toate me­talele, altele decât aurul şi ar­gintul, toţi metaloizii (te­lur, germaniu, seleniu, arsenic) şi o cantitate de peste 100 de milioane de tone de feldspat potasic (folosit în industria ceramicii). Practic, se aruncă milioane de euro (îngropaţi pentru 120 de ani – perioada de descom­punere a cianurilor din iazul de decantare) şi se cresc inacceptabil costurile de me­diu şi de întreţi­nere după terminarea exploatării, pentru obţinerea rapidă de aur şi argint „mai ieftine”. Prin eliminarea din fluxul tehnologic a uzinei de flotare şi a facilităţilor de oxidare a minereului „refractar” la cia­nu­rare se vor crea mai puţine locuri de muncă şi se va scă­dea durata de viaţă a proiectului. Nu ştiu să existe în istoria mine­ritului recent vreun exemplu de exploa­tare a unui ză­cământ de această talie, în numai 14-16 ani! Cum stăm cu principiul dezvoltării durabile, care ne impune să nu epuizăm zăcământul într-o singură ge­neraţie?

„Un proiect sărac, care compromite industria mineritului!”

– RMGC spune că zăcământul de la Roşia Mon­tană este cel mai mare din Europa. Este adevărat?

– E o minciună sfruntată. Zăcământul este cel mai mare dintre cele explorate în detaliu în România, de­finindu-se aici o rezervă de 330,5 tone de aur şi 1628,4 tone de argint. De fapt, la Roşia Montană, vorbim de 5 zăcăminte, apropiate spaţial. Răspunsul la întrebarea dacă acest ” zăcământ compozit” este cel mai mare ar trebui să îl dea Agenţia Naţională pentru Resurse Mi­nerale, dar l-au dat celebrii geologi Ghiţulescu şi Soco­lescu încă din 1941. Când s-a pus problema refacerii re­zervei de aur a Băncii Naţionale, în anii ’50, s-a ex­ploatat un singur zăcământ, dar altul decât cel de la Roşia Montană. În concluzie, dacă zăcământul nu este cel mai mare din România, nu poate fi cel mai mare din Europa.

– Propaganda oficială a Gold Corporation spune că proiectul lor va revigora industria mineritului în România. Cât adevăr este în această afirmaţie?

– Proiectul Roşia Montană este un proiect sărac, care, dimpotrivă, compromite industria mineritului! Acceptarea ca atare a proiectului ar presupune costuri de mediu şi de imagine care ar afecta grav exploatarea aurului în România, unde avem, cum am spus, multe alte zăcăminte. Coborând inadmisibil de mult ştacheta de mediu, am îndepărta în mod cert alţi investitori şi, pro­cedând prin simetrie, ne-am „alege” cu 2900 de hec­tare de şlam cianurat, numai la rezervele de aur esti­mate actualmente în Cadrilaterul Aurifer din Munţii Apuseni!

– Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) pare un stat în stat. Cum ar trebui să func­ţioneze această instituţie publică?

– ANRM ar trebui să funcţioneze ca Birou de Con­cesiuni Miniere şi Petroliere, asumându-şi un rol tactic, în vreme ce Serviciul Geologic ar trebui să elabo­reze studii, strategii şi să îi creeze un portofoliu de zăcă­min­te noi. Le explicam unor prieteni finanţişti că diferenţa între cele două entităţi este similară diferenţei între Mi­nisterul de Finanţe şi Banca Naţională. Din nefericire, în geologie, România nu are o Bancă Naţională (Ser­viciu Geologic) şi a pasat o serie de atribute ale aces­teia Ministerului de Finanţe (ANRM) şi băncilor co­mer­ciale (diferite entităţi geologice private). De aici, lipsa de informare (am văzut deseori proiecte de ex­ploa­tare în care concesionarul – firmă privată – deţinea mai multă informaţie decât vânzătorul – statul repre­zen­tat de ANRM), lipsa de transparenţă (aş spune se­cre­tomania stupidă), lipsa de perspectivă în gestiunea pro­iectelor miniere şi petroliere, care se dezvoltă ne­coor­donat etc.

– În fine, de ce credeţi că nici după 17 ani RMGC n-a obţinut avizele necesare demarării proiectului? Se tem miniştrii să-şi pună semnătura?

– Nu cred că vreun funcţionar public cu rang de decizie ar dormi liniştit ştiind că a autorizat realizarea unui iaz de decantare a reziduului de 363 de hectare, care se va afla în spatele unui baraj înalt de 185 de me­tri şi este degradabil în circa 120 de ani! 120 de ani de risc şi o opinie publică destul de matură, într-o ţară eu­ro­peană, ar constitui o ameninţare la adresa som­nu­lui liniştit al respectivului demnitar şi nu numai al lui. Pe scurt, nu văd nicidecum proiectul realizabil în forma sa actuală.

Interviu publicat de Forumula AS