Femeia sinucigaşă şi piciorul rupt într-o zi de Paşti. Vorba Preşedintelui: GHINION! Vorba lui Arafat: Nu e nimeni VINOVAT!

Am văzut dezbaterile despre femeia care a murit aruncându-se de pe bloc din disperare pe fondul unei depresii avansate. N-aş fi scris acum acest text dacă n-aş fi vazut conferinţa de presă a lui Raed Arafat, omul care – din punctul meu de vedere -, a devenit din medic politician.

Vă povestesc, acum la rece, aventura trăită pe propria piele cu serviciul de urgenţă 112 chiar în prima zi de Paşti. Este Kafka curat.

Am reuşit să-mi rup piciorul călcând strâmb pe o dală de piatră din curtea mamei. L-am sunat pe Radu care m-a ajutat să găsesc un medic valid într-o zi de sărbătoare, după care am făcut apel la 112. Trebuia să ajung de urgenţă la spitalul pe care îl specificasem în apel. Sigur, mă aflam la Brăneşti, la 20 de kilometri de Bucureşti, iar comuna avea serviciu de urgenţă. Asta înseamna că nu trebuie să se deplaseze o ambulanţă de la Bucureşti către periferie.

După aproape o oră de la apel soseşte ambulanţa. Singurul om de pe salvare nu face niciun efort să mă ajute să ajung în maşină şi aşteaptă pasiv ca un om cu piciorul rupt să se aşeze cuminte pe patul din ambulanţă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi avut nişte bărbaţi prin preajmă care să mă ajute sa parcurg cei 30 de metri până la „salvare”. Dacă ar fi fost doar mama acasă?

Am urcat cu chiu, cu vai, în ambulanţă. Şi ce să vezi? N-aveam dreptul la însoţitor, că aşa spune legea! Doar minorii! Oameni buni, suntem normali la cap? Cum îşi poate imagina cineva că un om cu piciorul rupt se poate asista singur plecând de la spital în ghips. Absurdul nu se opreşte, însă, aici. Însoţitorului i se pune centură de siguranţă, pacientului nu i se imobilizează nici măcar piciorul! Ambulanţa era cheală! Mă întrebam ce fel de salvare trimiteau dacă era un caz de infarct. Ajunsesem să facem haz de necaz: „Dacă n-am încă fractură, sigur ajung cu una acolo”.

Şoferul, căci asta era, încerca să ne convingă să ne ducă la ce spital voia el, că oricum îşi terminase programul iar cazul meu era suplimentar. Pentru că am insistat să ne ducă la „Universitar” în timp ce piciorul meu rupt dansa samba pe targa mobilă, ne-a târât prin toate gropile posibile şi imposibile din Bucureşti şi zona limitrofă, spunându-ne afectat când a pornit într-un final sirena din cauza unui ambuteiaj: „Să ştiţi că am încălcat legea pentru dumneavoastră!”.

La o distanţă de aproximativ doua ore de la apelul la 112, am ajuns la spital. Deodată, omul s-a transformat în ceea ce trebuia să fie de la început: un salvator. A insistat să mă aşeze el într-un scaun cu rotile, mi-a dus el fişa medicală la ghişeu, apoi la doctor şi între timp mi-a spus conspirativ: „Să ştiţi că după cum arată e rupt”.

L-am „omenit” pe omul acela în ciuda faptului că a tratat cu indiferenţă durerea unui om şi chiar a sporit-o. Am zis: „Să fie de sufletul lui tata”, mai ales că era într-o zi de mare sărbătoare.

Cazul meu este unul minor, însă ce s-ar fi întâmplat dacă oricine în situaţia mea, pe fondul durerii, dezvolta probleme cardiace? Îl salva şoferul?! Un bugetar, căruia i-am spus povestea, mi-a zis sec: „Păi ambulanţele cu dotări sunt doar pentru Bucureşti”. Dacă ăsta este sistemul integrat de urgenţă al fostului medic Arafat, actual secretar de stat politic al lui Victor Ponta, de ce să plătim noi pentru el?

Au fost trei tragedii cumplite care au prins serviciul de urgenţă cu chiloţii în vine într-un an: cazul Apuseni, cazul Siutghiol şi sinuciderea femeii depresive. Pentru niciunul nu a fost găsit vreun vinovat.

Domnule Arafat, cu siguranţă îmi plăceaţi mai mult pe vremea când pozaţi în medicul care salvează naţiunea. Lăsaţi politica deoparte sau daţi-vă demisia.