Farsă şi tragedie la Bucureşti

Corupţia generalizată şi criza politică din ultimele luni, marcată de confruntarea între preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta, demonstrează că tranziţia spre democraţie întârzie să se finalizeze. Românii sunt trişti şi resemnaţi, dar există şi unii care pot jura că ţara va avea un viitor strălucit.

Adriano Sofri

România este plină de bănci şi biserici, la fel ca Italia. Dar, în principal, este plină de farmacii şi case de amanet. Numeroase sunt farmaciile, la câteva sute de metri una de alta: nu este un semn bun. Durata medie de viaţă este cu opt ani mai scăzută decât cea din Italia. Lumea nu se vindecă, dar încearcă să amelioreze bolile cu medicamente. Reţetele sunt valabile trei luni: în luna prescrierii reţetei şi în cea a cumpărării medicamentelor oamenii strâng şi mai mult cureaua… Mulţi medici şi asistenţi medicali emigrează, iar în sistemul de sănătate corupţia este generalizată. Salariile sunt de râs, pensiile sunt derizorii.

Pacienţii se prezintă la spital cu bani pentru toată lumea, pentru internare, asistente, portari, brancardier, medici, inclusiv anestezist; pacientul ţine banii strânşi în mână, chiar şi dezbrăcat pe masa de operaţie, până în momentul în care anestezia îşi face efectul.
Corupţia este universală, în şcoli, la poliţie, în comerţ, la autorităţile fiscale, la concursuri şi mai ales în politică, care a transformat privatizările, susţinute puternic de Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional fără monitorizarea atentă a procedurilor, în lichidări masive ale resurselor naţionale.

Pitoresc capernaum

Situaţia instituţională din România este un labirint pitoresc. Partidul Social-Democrat (nu vă lăsaţi amăgiţi de nume: este urmaşul Partidului Comunist), condus acum de Victor Ponta, în vârstă de 40 de ani, a obţinut majoritatea parlamentară graţie unei alianţe cu Partidul Naţional Liberal şi a folosit guvernarea pentru o serie de lovituri care au vizat structurile judiciare, precum şi pentru a-l transforma în acuzat şi a iniţia declinul preşedintelui Traian Băsescu, 61 de ani, susţinut de Partidul Democrat-Liberal, dar implicat şi el în structurile celebrei Securităţi, la fel ca toţi cei care deţineau funcţii de răspundere pe vremea regimului Ceauşescu.

Propunerea de demitere a lui Băsescu a făcut obiectul unui referendum, pe 29 iulie, la fel ca şi în 2007, când preşedintele a avut o victorie detaşată: însă, de atunci, popularitatea sa a scăzut, pe fondul măsurilor dure de austeritate impuse de FMI şi UE, din cauza eşecului măsurilor anti-corupţie şi a unei atitudini considerate arogantă şi tendenţioasă, incapabilă să favorizeze dialogul între partide.

Obiectivul lui Victor Ponta şi al aliatului său, Crin Antonescu, care între timp a fost preşedinte interimar în contextul suspendării lui Băsescu, a eşuat, pentru că la referendum au participat 46% dintre alegători (era nevoie ca prezenţa la urne să fie de 50% plus unu).

Însă, aproape 90% dintre cei care au mers la urne au votat împotriva lui Băsescu, care totuşi nu intenţionează să se retragă.

Presiunile şi actele de intimidare asupra judecătorilor obişnuiţi, în contextul fraudelor electorale, şi asupra Curţii supreme au devenit din ce în ce mai intense, într-o ţară în care este greu să găseşti o persoană care să nu fie numită în funcţie direct de către un lider politic. Este foarte probabil că Ponta şi aliaţii lui vor face faţă cu bine “coabitării” cu preşedintele până la alegerile parlamentare din toamnă, care ar urma să le confirme succesul înregistrat deja la scrutinul local. Cei mai abili cred că problema este a găsi o cale onorabilă de ieşire, o modalitate de salvare pentru Băsescu, în sensul retragerii calme a acestuia din viaţa publică, fără a ajunge la închisoare: o problemă cu care italienii sunt, de altfel, foarte familiarizaţi.

Trist echivoc

Există speculaţii că acesta a fost şi scopul vizitei efectuate la Bucureşti de către Phillip Gordon, subsecretar de Stat american responsabil de Afaceri europene: americanii au fost prieteni cu Băsescu şi sunt interesaţi să contrabalanseze legăturile adversarilor săi cu Rusia: de fapt, la acest lucru se reduce alternativa între dreapta şi stânga, care, mai ales în România, este o perpetuare a unui trist echivoc. În spatele lui Victor Ponta şi al aliaţilor lui este mereu Ion Iliescu, în vârstă de 82 de ani, un artizan fără scrupule şi omul din “eşalonul secund” al lui Nicolae Ceauşescu, care, dacă nu a fost organizatorul “revoluţiei” din 1989, aşa cum susţine din ce în ce mai multă lume, cu siguranţă a fost manipulatorul şi beneficiarul acesteia, o revoluţie viciată şi pe jumătate deturnată.

Ulterior, Ion Iliescu a fost cel care a trimis mii de mineri pentru a-i snopi în bătaie pe studenţii adunaţi la Bucureşti în 1990 şi politicianul care a gestionat “tranziţia” în România. Săracii studenţi – şi, pe termen lung – săracii mineri. Manevrele politice ale puterii din România au efecte grele, iar acest lucru este confirmat de soarta pe care o are fostul premier social-democrat Adrian Năstase, adversar al lui Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale din 2004 şi aflat în închisoare din iunie după o condamnare la doi ani de detenţie pentru folosirea ilegală de fonduri electorale: o acuzaţie cel mai probabil fondată, dar folosită ca pretext pentru una din numeroasele demonstraţii de forţă ale lui Traian Băsescu. Farsa şi tragedia se împletesc într-un mod natural. Victor Ponta, spre exemplu, depistat că a copiat o treime din teza de doctorat, a reacţionat prin estomparea autorităţii Comisiei responsabile de analizare a validităţii titlurilor academice şi susţinând că în 2003, anul redactării tezei de doctorat, folosirea notelor de subsol nu era în vigoare…

Românii, schimbători ca vremea

Nu este deloc surprinzător că, într-un asemenea context politic, opiniile românilor sunt în acelaşi timp extreme şi interschimbabile. Folosesc cu indignare şi amărăciune argumente similare pentru susţinerea sau criticarea lui Băsescu şi Ponta (sau Iliescu), iar cel mai adesea şi a unuia şi a celuilalt. Unii spun că trebuie aşteptată generaţia tânără, care va schimba totul; alţii, cei mai mulţi, spun că deja i-au aşteptat pe tineri, dar aceştia nu schimbă nimic, pleacă în străinătate sau aşteaptă oportunitatea de a pleca. Cei mai mulţi spun: “Ce vreţi să facem? Noi, românii, aşa suntem, nu este nimic de făcut”; aceasta este expresia cea mai proverbială.

Rămâne seria lungă de case de amanet. Se pare că au apărut imediat după căderea regimului Ceauşescu, când veniseră turcii să cumpere aur; ulterior, li s-au adăugat arabii şi ţiganii bogaţi. Se amanetează totul. Acestea sunt, alături de farmacii, bănci şi biserici, instituţiile solide ale României sărace; într-adevăr, foarte săracă. Unele case de amanet afişează mesajul “deschis 24 de ore din 24”. Oamenii ar putea avea nevoie să îşi amaneteze credinţa la ora 3.00 dimineaţa, pentru a merge la farmacie.

Cu toate acestea, Sergiu Shlomo Stapler, 65 de ani, un om de afaceri de succes, mi-a atras atenţia să nu interpretez lucrurile greşit: România, afirmă el, peste 20 de ani va fi o Elveţie, are tineri inteligenţi şi pregătiţi, dispune de resurse pe care va învăţa să le exploateze, începând cu petrolul – care acum este afacerea companiilor din Austria şi Kazahstan, a ruşilor, francezilor şi americanilor, în timp ce românii pierd bani în faţa activităţilor coloniale.

– articol publicat în Revista 22 –