Falx Dacica, temuta armă a dacilor care i-a determinat pe romani să îşi dubleze armura. Putea străpunge scutul sau coiful, ajungând în craniu!

Imaginea falxului, sabia încovoiată emblematică a dacilor – alături de stindardul draco şi de brăţările de aur – a devenit un simbol al culturii contemporane româneşti, reprezentând măiestria poporului dac. Această măiestrie, atât în fabricarea armei, cât şi în mânuirea acesteia, este susţinută şi de numeroase surse istorice, fiind printre cele mai de temut invenţii militare din istoria antică, scrie descopera.ro

Scoaterea în evidenţă a acestei săbii curbate a avut loc odată cu războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106. Falxul este o adaptare dacică a unei săbii curbe a cărui principiu a fost întâlnit în multe zone din Balcani, fiind cunoscută chiar şi în afara acestui spaţiu, la lycieni şi celţi.

Originea sabiei

La originile ei se află cel mai probabil o simplă seceră, suferind modificări în timp. De asemenea, transformarea secerii în sabie coincide şi cu trecerea de la epoca bronzului la epoca fierului, scrie Enciclopedia dacică.

Aşadar, fierul este un metal mult mai potrivit pentru o armă de dimensiuni mai mari decât cuprul şi bronzul, metale moi. Modul de utilizare al acestei arme întâreşte această ipoteză, fiind nevoie de duritatea vârfului pentru a străpunge armura.

Numele original al acestei arme rămâne necunoscut, în istorie existând doar varianta latină. Termenul falx sau falcis înseamnă seceră sau coasă. La rândul său, termenul roman provine probabil din grecescul falcata care defineşte în special unealta, dar şi o armă folosită în speţă în practicile religioase sau la vânătoare.

În general, în tot spaţiul unde se întâlneau astfel de obiecte, falxul desemna orice lamă curbată cu tăişul în partea concavă.

De asemenea, la o scară mai mare a timpului, la nord de Dunăre au existat un număr semnificativ de arme/unelte cu tăişul curbat, de la seceri, coase, cosoare, pumnalul curb numit şi sica, rhomphaea tracică şi varianta mai scurtă a acesteia, falx dacica. Ultima, însă, este cea mai reprezentativă pentru poporul dacic, aşa cum precizează şi poetul roman Publius Papinius Statius, atât de reprezentativă încât se poate asocia arma cu poporul.

Caracteristicile superioare ale armei au la bază o industrie metalurgică dezvoltată

Din păcate, în ciuda multor descoperiri arheologice, caracteristicile nu au putut fi exprimate în detaliu. Se poate spune că sabia avea o lungime de 0,7-1  m, iar mânerul era suficient de lung pentru a fi ţinut cu ambele mâini, indicând şi un mod de utilizare al acesteia.

Majoritatea pieselor descoperite au fost la Sarmizegetusa, Aşa cum am menţionat anterior, partea ascuţită a lamei era spre interior, în zona concavă, terminându-se cu un vârf ascuţit.

De asemenea, vestigiile arheologice ale armei indică o calitate mare a fierului şi o pricepere deosebită pentru acea perioadă a meşterilor daci. Fierul era prelucrat printr-o tehnică numită martelare, care presupunea încălzirea şi „modelarea” materialului. Cu ajutorul dălţilor se tăia piesa, care apoi era sudată prin batere la cald. Materialul era călit, pentru a da rezistenţă şi duritate a materialului.

Lipsa urmelor de zgură este cel mai bun indicator al calităţii, fiind urmată de aspectul lipsit de imperfecţiuni şi stângăcii. Acest aspect mai sugerează şi o perfecţionare în timp a tehnicii care are nevoie atât de o industrie puternică a metalurgiei, cât şi de o continuitate a acesteia. Acest lucru este susţinut şi de dovezile arheologice, unde s-au descoperit un număr considerabil de cuptoare pentru prelucrarea fierului pe tot teritoriul geto-dacilor începând cu secolul III î.e.n., scrie Dacoromania.

Falxul era una dintre cele mai de temut arme din antichitate

La început, să facem un mic exerciţiu de imaginaţie: o sabie de 0,7 – 1 m, îndoită cu vârful (ascuţit) în jos, ţinută cu două mâini, care cel mai probabil avea o greutate considerabilă, acţionată de sus în jos. Având în vedere aceste lucruri, putem presupune cu uşurinţă că vârful acesteia putea penetra un coif cu o grosime de câţiva milimetri (alături de craniul nefericitului soldat).

Sursele istorice, experimentele şi alte studii precizează chiar mai mult. Putea penetra orice tip de armură care exista în antichitate şi putea cauza multiple răni şi chiar amputări. Arma era folosită prin lovire şi tragere – acţionând ca un cârlig, ceea ce o făcea foarte bună pentru ruperea formaţiilor compacte. Luptătorul dac putea trage soldaţii romani, rupând formaţia. De aceea, cel mai probabil, astfel de soldaţi erau în prima linie şi aveau scopul de a crea o breşă în liniile inamice.

De asemenea, arma era eficientă şi împotriva cavaleriei uşoare. Pentru că arma era acţionată cel mai bine cu două mâini, războinicii nu foloseau scuturi, ceea ce îi făcea vulnerabili în luptele de aproape.

Cea mai clară dovadă a temerii romanilor faţă de această armă este că aceştia au introdus un grup special de legionari care purtau armură suplimentară pentru a contracara grupul de războinici daci cu falxuri. Astfel, au introdus benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor şi armuri la braţe şi picioare.

Impactul psihologic al armei este complimentat şi cu tipul special de om care o putea mânui. În primul rând, era nevoie de o pricepere deosebită a luptătorului, dar şi de un anume eroism (luptând chiar în prima linie, fără scut). Nu sunt suficiente surse istorice pentru a preciza trăsăturile unei astfel de clase de războinici, dar implicaţiile pot indica şi o anumită caracteristică culturală a dacilor, anume mentalitatea de războinic, „filon spiritual” recurent în popoarele pre-romane europene.