Nu ştiu cum se instalau celebrele microfoane, dar mare mi-a fost mirarea când, la câteva luni după Revoluţie au venit la mine acasă doi băieţi „cu ochii albaştri” şi m-au rugat mieros să-i las să recupereze microfoanele, pentru că erau pe inventar şi costau mult. Nu ştiu de ce i-am lăsat fără să protestez, dar mă gândesc şi azi că au fost, cu siguranţă, refolosite la altcineva. Şi era doar începutul lui 1990.

Aş vrea foarte mult să reuşesc să vă spun povestea mea cu Serviciile fără să fac niciun comentariu, nu ştiu dacă voi reuşi, dar ţin să subliniez că încerc să vă povestesc cu mintea mea de atunci, cu fricile şi angoasele mele de la 27 de ani şi ,mai ales, cu un anumit oportunism, care nu a ocolit pe nimeni în perioada generalizării delaţiunii şi a ipocriziei. Ba chiar sunt convins că atunci am fost mai puţin ipocrit decât în anii 2000.

Paul Savu avea mai multe metode de racolare a informatorilor şi a colaboratorilor instituţiei pe care o reprezenta. În ultimii cinci ani, am citit foarte multe cărţi de istorie a Serviciilor secrete israeliene, britanice, franceze, ruseşti sau americane. În linii mari, tehnicile de colectare a informaţiilor coincid. După toate aceste lecturi, am rămas cu o întrebare: De ce KGB-ul a fost mai bun decât FSB-ul, de ce CIA-ul din războiul rece e mai performant decât CIA-ul actual şi de ce astăzi toţi sunt unanim de acord că Mossadul evreiesc este, de departe, cel mai performant Serviciu, deşi are doar 1200 de angajaţi în total, ca agenţi, şefi şi personal tehnic? Acum 8 ani, am avut o iubită rusoaică, care a lăsat o carieră de mare succes ca scenarist şi dramaturg la Londra şi pe Broadway şi s-a întors la Moscova, unde alături de şahistul Kasparov conduce mişcarea anti-Putin, fiind deseori închisă în ultimii ani. Natalia mi-a spus odată, la New York, când dispar convingerile ideologice, iar performanţele Serviciilor se duc de râpă. “Astăzi, a continuat Natalia, Mossadul e cel mai bun Serviciu, pentru simplul fapt că membrii săi cred în ceea ce fac: supravieţuirea evreilor în Israel, cu orice preţ, cu orice sacrificiu”. Securiştii lui Ceauşescu beneficiau de multe privilegii, dar, orice am spune, erau îndoctrinaţi în slujba unei ideologii. Nu discut că ideologia era o utopie sau că era criminală. Tot aşa, şi SS-ul lui Hitler credea că supremaţia rasei ariene este un ideal pentru care merită să te sacrifici. “Când dispare ideologia, îmi spunea Natalia Pelevine, Serviciile nu sunt altceva decât un grup de interese pus pe afaceri şi pe profit. De aceea, trădările într-un serviciu aparţinând unei democraţii permisive sunt mult mai numeroase decât trădările într-un Serviciu secret bazat exclusiv pe o ideologie”. Natalia şi Kasparov au fost multă vreme finanţaţi de Boris Berezovski şi îmi spuneau că e foarte uşor să cumperi agenţi FSB, credinţa lor în Putin se măsura în bani şi, dacă oferta era mai mare, atunci trădau, mai ales că deseori aveau mustrări de conştiinţă după crimele comise la ordin.
Deşi sunt convins că Securitatea lui Ceauşescu a fost cea mai mare opresiune abătută asupra poporului român, dezvoltând în sânul românilor ura, invidia şi mai ales bucuria delaţiunii prietenului sau vecinului, sunt convins că actualii agenţi pierd mai mult timp cu afacerile decât cu colectarea de informaţii bune pentru ţară. Dacă Serviciile de după ‘90 ar fi fost alcătuite din patrioţi, corupţia nu s-ar fi dezvoltat în asemenea măsură. Caracatiţa corupţiei a avut gajul multor membri ai Serviciilor, iar informaţiile serveau propriilor lor afaceri, nu dezvoltării sănătoase a României. Dar e mai bine să aflaţi toate detaliile poveştii şi să hotărâti singuri ce a fost şi, mai ales, ce se preconizează că va fi de acum încolo. Altfel, vorba lui Napoleon: „N-au uitat nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Revenind la Paul Savu, încă de la prima întâlnire, s-a oferit să-mi facă rost de orice, de la benzină, până la Pepsi sau bere. Evident, nu îmi cerea nimic în schimb. Problema era că, datorită faptului că tata aproba orice export de carne şi mezeluri către Vest, eu eram mult mai în măsură să-i ofer produse rare, decât era el capabil să-mi ofere mie. Şi, în plus, într-un Bucureşti care se scufunda zilnic în beznă şi care se trezea, fie vară, fie iarnă, în gri, casetele mele cu filme erau singura distracţie pe care românii şi-o puteau permite. Un video costa cât o jumătate de Dacia. De aceea, multe familii se uneau şi cumpărau aparatul în comun. Problema mare era că, după câteva săptămâni, nu mai găseai decât casete cu karate sau sex, şi foamea de cultură a românilor era imensă, teatrele erau pline, la cinema nu aveai ce să vezi, iar la tv, în cele două ore de emisie, puteai asculta discursul tovarăşului, al tovarăşei şi, apoi, reluările lor. Paul Savu a plecat de la mine cu “Amadeus” şi “Once upon a time in America” şi a rămas să ne vedem peste două zile, când îmi va returna casetele. Trebuie să recunosc că băieţii nu săreau pe tine, nu te forţau cu nimic şi aveau o răbdare imensă. Ar fi fost buni de brokeri. Dupa 20 de ani de Wall Street, încă nu am răbdarea lor din acele vremuri. Erau ca şi lorzii britanici la vânătoare de vulpi: prada trebuia alergată, nu împuşcată, până când nu mai avea suflu şi se preda de bunăvoie. În episodul de mâine, cum m-am predat fără suflu, cum am jucat pe două fronturi cu Secu şi MI5 şi cum am fost prins şi bătut bine, ca să nu uit toata viaţa. Voi continua apoi cu Serviciile anilor ‘97 şi după, cu personaje cunoscute: Dăianu, Predoiu, Mihnea Constantinescu şi mulţi alţii. Ţineţi aproape!