Dacă presa nu reuşeşte să menţină standarde înalte de calitate prin mecanismele pure ale pieţei, atunci ea va cădea fatalmente în ghearele politicului.
Este sau nu cultura o marfă ca toate celelalte? Întrebarea produce dezbateri aprinse în siajul recentei decizii europene (provocate de Franţa îndeosebi) de a excepta cinematograful din acordul de liber schimb cu Statele Unite. Din România un singur om a fost implicat în aceste dezbateri, cineastul Cristian Mungiu, care după sărăcia ecourilor din ţară, a părut că vorbeşte mai curând în numele cinema-ului francez.
Liberalii (ca familie de idei) susţin pe mai departe că producţia culturală este la rândul ei o marfă care ar trebui să se supună fără excepţie aceloraşi reguli ale producţiei şi difuzării de bunuri. Există şi în România o ”arhivă” valoroasă a argumentaţiei liberale intrată deocamdată într-un con de umbră. Dezbaterea este însă inepuizabilă şi de aceea ne propunem să arătăm doar care sunt efectele pieţei asupra unui segment restrâns şi oarecum marginal al producţiei culturale în sens larg: presa.
În ultimii ani, presa scrisă care a evoluat pe o piaţă complet liberă şi fără nicio reglementare a dispărut în mare măsură. Publicul nu mai cumpără ziare ”serioase” preferând în primul rând televiziunea. Orice tentativă de a lansa un ziar nou sau o publicaţie săptămânală a eşuat. Cauza este mereu aceeaşi: publicul orientat către o presă de calitate este foarte restrâns şi de multe ori se recrutează exact dintre oamenii fără bani. În schimb au continuat să apară publicaţiile cele mai triviale cu putinţă. Iată aşadar fără false pudori adevărul pe care orice liberal cinstit ar trebui să-l asume: piaţa liberă în România a ucis treptat cele mai multe tentative de a produce o presă de bună calitate. Preferinţele naturale, libere de orice constrângere politică, ideologică sau de altă natură, se îndreaptă vertiginos către producţiile cele mai josnice. Or, câtă vreme presa trăieşte teoretic din vânzări şi publicitate (ea însăşi corelată cu vânzările), preferinţele democratice ale majorităţii publicului au reuşit să se impună. În domeniul on line situaţia este absolut identică.
Dar în esenţă regăsim aceleaşi probleme şi pe piaţa mult mai largă a televiziunilor. Analiza deja clasică a lui Piere Bourdieu pe care am mai citat-o (”Despre televiziune”, 1996) pune în evidenţă cu o rară limpezime mecanismul prin care televiziunile, oricât ar fi de numeroase şi independente, nu propun programe tot mai diverse aşa cum s-ar putea crede, ci dimpotrivă, tind să se uniformizeze sub presiunea audienţei maxime. Televiziunile româneşti ilustrează perfect teoria. Dar potrivit naturii şi calităţii publicului, uniformizarea se produce, la fel ca în cazul presei scrise, către numitorul comun şi către baza largă a societăţii şi nu către excepţiile sale fatalmente minoritare. De fapt şi într-un caz şi în celălalt, asistăm la efectele irepresibile ale pieţei care nu face altceva decât să traducă prin diferite mecanisme preferinţele consumatorilor majoritari.
De ce în America sau în Germania continuă să apară ziare foarte groase, tipărite mărunt pe hârtie de calitate cu frontispicii gotice şi în România nu? Liberalii cinstiţi ar trebui să admită că mecanismele pieţei nu produc peste tot aceleaşi rezultate. Un ziar bun produs în România (ca şi o volum tipărit frumos) ar fi foarte scump şi prea puţini şi-ar putea permite să-l cumpere. Dar ceea ce de obicei se trece sub tăcere este că un ziar chiar potrivit de scump care respectă standarde ridicate nu şi-ar găsi destui cumpărători ca să fie rentabil. Acesta este adevărul camuflat pudic în toate dezbaterile cu privire la situaţia economică a presei.
Dar abia acum am ajuns la partea cea mai importantă. În România continuă totuşi să existe câteva publicaţii decente, de asemenea reuşesc să rămână pe piaţă platforme on line făcute cu simţul nealterat al profesiei, la diverse televiziuni sunt găzduite şi emisiuni de bună calitate. S-ar putea spune, în consecinţă, că situaţia nu este chiar atât de dramatică. Care este explicaţia? Nu avem la dispoziţie expertize contabile, dar experienţa ne spune că de fiecare dată această presă supravieţuieşte mai ales graţie unor subsidii cu obiective politice precise.
În România lupta pentru putere (în sensul cel mai strict al luptei de partid şi nu al disputei ideologice) este singura resursă care mai asigură o minimă calitate a presei. Dacă pe piaţa liberă, societatea civilă cu exigenţele ei critice şi cu preferinţele ei naturale, nu poate susţine o presă de calitate, atunci profesioniştii acestui domeniu sunt adesea nevoiţi să se înscrie într-o strictă subordonare partizană. E un proces natural şi lent şi pe care cei mai mulţi l-ar nega cu înverşunare. Câtă vreme lucrurile se înscriu în sfera propriilor convingeri, situaţia poate părea suportabilă, dar încetul cu încetul apar excese sau unilateralităţi pe care o presă cu adevărat independentă nu ar putea, prin propriile, exigenţe, să le îngăduie.
Carenţa pieţei libere atât de evidentă în România este aşadar suplinită de singurele subsidii care se mai oferă cu generozitate: cele cu obiective politice. Efectele sunt contradictorii: pe de o parte presa de o anumită condiţie reuşeşte să supravieţuiască, dar pe de altă parte asistăm la aservirea ei. Presa a ajuns fie instrument de guvernare, fie instrument de opoziţie.
