A doua moarte a PNL

Pe 17 octombrie 2012, Arena Națională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiției ultimului partid istoric și primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL.

Alexandru Gussi

Intrarea în campania electorală s-a făcut în forță. Înțelegem din discursul lui Crin Antonescu de pe Arena Națională că aceas­ta a și fost intenția USL: „o mișcare de forță“. „Forța rațiunii“ era sloganul prezent pe afi­șele PNL din 1990. „Forța lip­sei de rațiune“ ar putea fi sloganul din 2012. Dar nu se va întâmpla asta pentru că PNL nu mai are afișe cu siglă proprie, PNL pare a fi căzut definitiv în brațele largi ale PSD. Demonstrația de forță de pe stadion este bomboana de pe o colivă pre­gătită de mai mult timp.

Nu vorbesc aici despre o alianță politică sau guvernamentală, calitatea unor can­di­dați comuni sau adoptarea lui George Be­cali. Nu este vorba despre toate acestea, pentru că PNL în istoria lui postcomunistă le cam făcuse deja pe toate. E momentul să ne reamintim succesiunea de mici tră­dări de sine sau ale altora. De la gesturile stranii ale lui Câmpeanu din 1992 până la ruperea CDR, de la epurarea unor foști șefi de partid care contribuiseră decisiv la reunificarea partidului până la ruperea Alianței D.A. (ce recidivă semnificativă!) și, mai ales, promovarea unor politici po­pu­liste, cum a fost creșterea pensiilor din 2007-2008 și creșterea numărului de bu­getari în aceeași perioadă. Când Mariana Câmpeanu ajungea una dintre principalele voci și unul dintre principalii miniștri ai liberalilor, devenea deja imposibil să dis­tingi între PNL și partea cea mai socialist-iliesciană a PSD.

Există însă o diferență majoră în­tre toți acești pași pe lângă drum și ce se întâmplă de când PNL gu­vernează alături de PSD. În 2012, chiar drumul, identitatea PNL, tra­diția renăscută cu greu în 1990 nu se mai văd. Toți pașii greșiți se manifestau în cadrul unei tradiții. Ignorată, deformată, dar vie măcar prin faptul că era asumată re­toric, iar această asumare era acceptată de alegători. Călin Popescu-Tăriceanu a fost simbolul acestor trădări pudice, care, prin ipocrizia lor, mai lăsau totuși o șansă ca acel cadru secular al tradiției național-liberale să supraviețuiască. Era cel mult o moarte clinică, în care posibilitatea re­ve­nirii la viață nu putea fi exclusă.

Astfel, crearea USL a fost coerentă cu evoluția postcomunistă a PNL. Liberalii pu­teau invoca o tradiție istorică ne­co­mu­nistă și o apartenență europeană greu de digerat de PSD. Îmbrățișarea putea, în prin­cipiu, să nu ducă la confuzie iden­ti­tară. PNL și PSD au la fel de multă nevoie unul de altul pentru a-și asigura gu­ver­narea. Dar acest logic mariaj din interes s-a transformat, pe parcursul anului 2012, într-o adevărată pasiune, PNL aban­do­nând cu voluptate tot ce îl mai diferenția de PSD. De fapt, liderii liberali au încercat să fie mai „tari“ ca cei ai PSD la toate ca­pitolele. Așa au ajuns „liberalii“ să fie de multe ori mai pesediști decât pesediștii, mai naționaliști decât naționaliștii, mai populiști decât populiștii.

La Crin Antonescu, spre deosebire de Că­lin Popescu-Tăriceanu, nu mai există ni­cio urmă de conștiință a trădării tradiției, nu mai există acea ipocrizie care este oma­giul viciului făcut virtuții. Virtutea liberală nu mai există, a fost desființată, pentru că atât discursurile majorității covârșitoare a liderilor liberali, începând cu președintele lor, cât și acțiunile acestora ne arată că pur și simplu nu mai recunosc cadrul dat de cultura politică na­țio­nal-liberală. Dar PNL ră­mâne un partid în ofen­sivă, care și-a mărit nu­mărul de aleși locali și își va spori numărul de par­lamentari. A ajuns la gu­vernare și probabil va mai rămâne destul timp acolo. Dar tocmai acest succes ob­ținut prin ignorarea com­pletă a tradiției liberale condamnă aceasta la irelevanță.

Andrei Chiliman l-a acuzat pe Crin An­tonescu că ar fi „o copie mai puțin reu­șită“ a lui Traian Băsescu. Iar această ob­servație are partea ei de adevăr, care este aceea de a ne arăta din interiorul par­tidului tipul de strategie al PNL-An­to­nescu. Practic, PNL este în concurență cu toată lumea: cu PSD în interiorul USL, cu PDL și chiar cu PP-DD în afara USL. Dar își manifestă dorința de a fi mai bun prin preluarea caracteristicilor celor pe care îi concurează. Și cum concurează cu toți cei­lalți, ceea ce este normal pentru orice par­tid, preia caracteristicile sau caricatura ca­racteristicilor celorlalte formațiuni po­litice. În PNL e loc pentru toată lumea: Becali și intelectuali, Sorin Roșca Stănescu și anticomuniști, Ciorbea și Roman, oa­meni de dreapta și de stânga etc. Nu voi prezenta aici lista celor care au intrat în ultimul moment în partid. Ar risca să pa­ră o listă neagră. Putem numai observa faptul că deschiderea PNL nu a fost către societatea civilă, ci către platourile de televiziune.

Această împrăștiere aruncă în irelevanță nu numai tradiția național-liberalilor, ci și orice coerență identitară a actualului PNL. Paradoxal, însă renunțarea la ancora identitară este ea însăși o identitate și ne aduce aminte de discursul Frontului Sal­vă­rii Naționale, care, la începutul lui 1990, combina dorința de a include pe toată lu­mea cu reticența de a fi judecat pe baza unei doctrine sau tradiții. FSN își reprima propria tradiție, dar efectul exterior era agresivitatea față de orice tradiție de­mo­cratică, agresivitatea față de victimele PCR și față de partidele istorice.

Nu vorbim aici de o întoarcere în timp, ci de supraviețuirea unei trăsături a culturii politice a fostului partid unic pe care PNL o îmbrățișează azi, după ce a fost victima ei ieri. Idealul PNL-Antonescu este să fie și el un partid-stat, cum mult timp a fost par­tidul lui Ion Iliescu. Dar titularul aces­tei poziții este și rămâne PSD, chiar dacă și PDL a fost sedus un timp de ideea că îi poate prelua locul. Astfel, PNL-An­to­nes­cu, încercând să-i imite pe toți, de fapt sea­mănă din ce în ce mai tare cu PSD cu care s-a aliat și cu care, iată, tinde acum să se confunde.

Deși multora poate părea exa­gerat, faptul că înfrățirea PNL-PSD se face întru cultura po­litică a fostului partid unic este susținut atât de noua cultură instituțională a PNL, cât și de dimensiunea ideologică a discursului său. Principala caracteristică a culturii instituționale a ac­tualului PNL este aceea de a utiliza me­canismul epurării. Astfel, opoziția internă este fie eliminată definitiv, fie condamnată la neputință. Aceasta este și una dintre ca­racteristicile cele mai importante ale par­tidelor unice. În PNL, epurarea a func­țio­nat în 2006 împotriva celor acuzați că sunt prea aproape de Traian Băsescu. Dar nu era clar dacă era vorba de un moment excepțional, justificat în diverse feluri, sau era noul mecanism de funcționare a par­tidului. Atitudinea de săptămâna trecută a președintelui Crin Antonescu, care a acu­zat „trădătorii“ din interior, ne face să credem că epurarea s-a instituționalizat în PNL.

Dar aceasta poate că nu ar fi decât o in­terpretare parțială, dacă nu am privi și con­secvența cu care, la nivel discursiv, li­derii PNL se înscriu în continuitatea prin­cipalei dimensiuni ideologice a PCR-ului din anii 1980 și ai patrulaterului roșu (PDSR-PRM-PSM-PUNR) din anii 1990: naționalismul. Naționalismul de operetă și antioccidentalismul de paradă al liberalilor de azi sunt departe de a fi anecdotice, contribuind la trezirea unui irațional și durabil curent antieuropean.

În actualul context, e bine să ne aducem aminte că una dintre marile probleme ale anilor 1990 a fost incapacitatea partidului lui Ion Iliescu de a construi o barieră între el și extremiști. Guvernul Văcăroiu edita un cotidian, Vocea României, a cărui ori­entare era nostalgic-naționalistă, similară cu aceea a PRM. Mai târziu, în opoziție, PRM și PDSR se întreceau în mesaje na­ționaliste și în a încuraja minerii să do­boare prin forță puterea de atunci. Abia după 2001, în perspectiva integrării eu­roatlantice, PSD se va demarca de cu­rentul național-comunist, iar acest lucru a fost simbolizat de crearea Comisiei Pre­zidențiale Internaționale pentru Stu­die­rea Holocaustului în România.

Azi, PNL se arată mai interesat ca PSD să treacă peste orice tabuuri, iar USL, în general, se antrenează în arta provocării. De ce era nevoie de demon­strația „de forță“ de pe stadionul na­țional? De ce o coaliție care guvernează și care se îndreaptă spre o victorie în alegeri are nevoie să încoloneze autocarele către un stadion? De ce locul care simbolizează atât de bine cultul personalității lui Ni­co­lae Ceaușescu a trebuit să fie scena unei false lansări, dar al unei adevărate con­tra­manifestații? La întrebările acestea nu putem răspunde decât dacă ne referim la reperele, valorile și limitele democratizării culturii politice a elitei care guvernează România de 22 de ani. Ne-au făcut să cre­dem că se pot converti la democrație, dar au arătat că vor să convertească de­mo­crația la practicile partidului-stat.

Pe 17 octombrie 2012, Arena Națională a fost scena unui ritual de trecere: în­gro­parea tradiției ultimului partid istoric și primirea PNL într-un PSD mai mare nu­mit USL și care, pe lângă puterea de la ni­vel local și central, pe lângă majorități la referendum și la alegerile ce vin, pe lângă televiziuni, avea nevoie și de mase. Masele reprezentând „întregul popor“. Cu vi­cle­nia-i caracteristică, Ion Iliescu a apărat po­litica pe stadion cu argumentul că „Ceau­șescu nu avea nevoie de campanie elec­torală“. Deși, ca un specialist al pro­pa­gandei comuniste ce dintotdeauna a fost, știe că masele fac istoria, chiar dacă nu știu ce istorie fac. Probabil a vrut să-și as­cundă satisfacția că, pe căi ocolite, istoria îi dă dreptate. Cultura politico-ins­titu­țio­nală pe care el o apăra, deși părea epui­zată în 1989, a știut să se reinventeze și să su­praviețuiască mai bine decât cea, odinioară eroică, a partidelor istorice. Chiar că merita un stadion național pentru a sărbători așa ceva.

– opinie publicată și în Revista 22 –