Dor de Eminescu

Chiar dacă mulți au uitat (sau, spre rușinea lor, nici măcar nu știu), astăzi, 15 ianuarie, este ziua în care îl celebrăm pe marele nostru poet național Mihai Eminescu. De la nașterea lui se împlinesc, astăzi, 164 de ani. Nu e un număr rotund – prilej de comemorări și manifestări fastuoase – dar este o bună ocazie să ne aducem aminte de un mare OM și un mare ROMÂN.

Mihai Eminescu a rămas și va rămâne în istorie, nu doar prin poeziile sale, ci și prin scrierile sale jurnalistice din presa vremii. Multe dintre articolele sale, publicate acum mai bine de un veac în ziarul „Timpul” par și acum de actualitate.

La el ca și Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu este mereu actual în societatea românească. Nu pentru că ar fi fost vreun profet care să fi avut vreo clarviziune, să fi întrevăzut vreo imagine din viitorul îndepărtat. A avut doar nenorocul să scrie despre o societatate care – din păcate – nu pare să-și fi schimbat prea multe dintre obiceiuri (și nu dintre cele bune) de la trecerea la cele veșnice a marelui Eminescu. Asta putem constata, cu mâhnire, dacă e să privim cu atenție și să citim printre rânduri textele scrise acum mai bine de un veac și jumătate. Texte care par și acum extrem de actuale.

De ziua lui Mihai Eminescu, vă invit să-i recitim nu doar poeziiile celebre, ci și scrierile sale din presă, mai puțin cunoscute publicului larg, din care mi-am permis să selectez câteva fragmente. Câteva citate care ar trebui să ne pună serios pe gânduri.

Poate că ne-ar fi prins bine să mai avem printre noi un Mihai Eminescu, care să taxeze cu condeiul său – în presa acestui mult prea agitat început de secol XXI – toate apucăturile vechi și neschimbate ale societății românești. Pentru că, așa cum însuși marele poet spunea, „Viitorul și trecutul / Sunt a filei doua fețe, / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate.”…

„Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unui generații”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 18 aprilie 1879)

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 3 mai 1879)

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 8 august 1880)

„Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 18 iunie 1881)

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 31 august 1878)

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”
(Mihai Eminescu, Timpul, 17 august 1882)

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”
(Mihai Eminescu, Timpul, 16 mai 1882)

„Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare”.
(Mihai Eminescu, Timpul, 29 iulie 1881)

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii” .
(Mihai Eminescu, Timpul, 2 octombrie 1879)

„Prin legi practice trebuie să se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire” .
(Mihai Eminescu, Timpul, 2 octombrie 1879)

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale…”
(Mihai Eminescu, Timpul, 1877)

„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, excitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de a ponegri, nu există defel.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 1877)

Rândurile de mai sus reprezintă doar o mică parte din scrierile mereu actuale semnate de Mihai Eminescu. Dar, pentru că tot am adus vorba de marele Mihai Eminescu, nu pot să închei acest articol fără să vă readuc în atenție și o poezie care poartă semnătura sa, scrisă la sfârșitul secolului XIX.

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(Mihai Eminescu, deembrie 1883)