În salonul de spital zgomotele se amestecă între ele ca soluțiile din balonul de perfuzie: o tuse, un hârrșt! de la un leucoplast tras de pe bandă, o tavă trăncănind, un pac!, un țăcănit de ștampilă pusă pe colțul unei rețete, tic-tac-ul ceasului de deasupra. În zumzetul asta, tic-tac-hârrșt-pac, a sunat într-o zi din martie telefonul micuț, cu butoane, al medicului SMURD Alexandrina Ciubotari, de la Spitalul Județean Vaslui.
Ti-ti-ti-tim. Așa țipă în buzunarul ei roșu de la piept de fiecare dată când urmează să primească vestea că undeva, prin județ, cineva dă să moară. De data asta dădea să moară „Ion C.”, atârnat într-un ștreang la marginea satului său natal.
Ion C. se hotărâse să renunțe la propria viață, singurul lucru cert ce-i mai rămăsese pe pământul ăsta. Așa că, în miezul zilei, în mijlocul săptămânii, a apucat un capăt de funie de prin curte și a pornit hotărât spre singurul copac cocoțat în vârful singurului deal de lângă sat. Și-a pus ștreangul de gât și a sărit în gol. În vreme ce se scutura spasmodic în funie, l-a văzut un vecin. Omul i-a tăiat sfoara și a pus mâna pe telefon. Așa s-a întâmplat ca, mai înainte ca Ion să plece la ceruri, să se înalțe la cer apelul 112 al săteanului salvator.
Semnalul s-a suit la sateliți și a coborât apoi vertiginos în buzunarul medicului Ciubotari, aflată în secția de Urgențe a Spitalului Județean Vaslui, la 40 de kilometri depărtare, consultând nu oameni care vor să scape de viață, ci care se arătau îngrijorați pentru viața lor. I-a lăsat la coadă acolo și a plecat glonț. Nu a ajuns prea departe, căci ambulanța a dat de un drum înfundat. Așa sunt mai toate drumurile în județ când plouă: devin mlaștini capabile să înghită o ambulanță cu totul. Alexandrina și colegii ei au luat echipamentul de resuscitare de 30 de kilograme în spate și au fugit cu el, sus în deal, un kilometru, să-l scape pe Ion din ghearele morții.
Abia mai avea puls, abia mai respira. Alexandrina l-a stabilizat, i-a pus oxigen pe nas și tot ce trebuie în venă. Dar s-a lovit inevitabil de aceeași problemă, cu care se lovește de fiecare dată când merge prea departe de ambulanță. Cum cară înapoi pacientul? Medicul SMURD s-a întors către săteanul care a apelat la Salvare și a apelat și ea la rândul ei la căruța salvatoare a omului.
Imaginea asta cu SMURD-ul intervenind, nino-nino, cu căruța e comună pe coclaurile Vasluiului. Căci în lipsa unei ambulanțe cu tracțiune 4×4 și cu cauciucuri serioase, medicii sunt nevoiți să se descurce cu ce au. Ori cu căruța, ca acum, Imaginea asta cu SMURD-ul intervenind, nino-nino, cu căruța e comună pe coclaurile Vasluiului. Căci în lipsa unei ambulanțe cu tracțiune 4×4 și cu cauciucuri serioase, medicii sunt nevoiți să se descurce cu ce au. Ori cu căruța, ca acum, sau ca astă toamnă:
Ori cu sania ca astă iarnă.
Calul a pornit, Ion e scuturat de hopurile căruței, capul i se bălăngănea dintr-o parte în alta, dar Ion respira. E puțin inconștient, dar pentru un spânzurat coborât din funie, ai putea zice că e chiar bine-mersi. La spital, după ce Ion și-a revenit, a început scandalul. Povestește mai bine Alexandrina, cea care a alergat la el în vârful dealului, probabil i-a suflat în gură să îi bage aer, l-a coborât cu căruța îngrijorată că îl pierde. Și după toate astea, „a început să urle că de ce nu l-am lăsat eu pe drumul lui? De ce l-am salvat. Apoi a venit și clanul de acasă să țipe că cică, dacă el voia să se omoare, de ce ne-am băgat noi în viața lui. Aia era dilema lor.”
La urgențe la Vaslui sunt doar șase medici, deși ar trebui să fie 18
E o zi obișnuită de lucru în spitalul de urgență din Vaslui și medicul Alexandrina Ciubotari, 41 de ani, se oprește pentru o clipă din consultat pacienții din salon. Se așează pe un scaun, își deschide fermoarul de la piept al costumului SMURD, ca de cosmonaut, și-și scoate brațul stâng la lumină. Cât să-și bage un ac în venă. Se simte rău de câteva zile, dar nu poate sta acasă. La Urgențe la Vaslui sunt doar șase medici, deși ar trebui să fie 18. Restul de posturi sunt neocupate, că nu vine nimeni să lucreze pe salariul ăla de mizerie, la programul ăla de mizerie.
Așa că un medic de aici trebuie să muncească cât trei, ca să acopere și posturile lipsă. Când unul din cei șase nu poate ajunge la serviciu, se dă peste cap tot programul și așa supra-aglomerat al celorlați cinci. Așa că Alexandrina nu vrea să plece acasă, deși se simte rău. Încearcă să se dreagă singură, își înfige o perfuzie în braț și îi cere celuilalt medic să-i bage adrenalină și ceva substanță cu nume complicat: „Fă-mi un un zero-trei, perfuzie. Numai să nu mă mai zgâlțâie”.
Târăște după ea stâlpul perfuziei și se reapucă de consultat pacienți. Se duce la o femeie gemând într-un pat: „Bună ziua! Ce s-a întâmplat? Nu puteți respira?”. La marginea patului metalic sunt acum două perfuzii. Una a pacientului și una a medicului. „Ce se întâmplă? Ați mai slăbit în greutate? Poftă de mâncare aveți?”.
„Noi medicii nu ne îmbolnăvim niciodată”, îmi spune, când vede că mă uit la perfuzia ei. Chiar dacă nu vrea să dea vina pe programul de la locul de muncă pentru boala ei, atunci când am cunoscut-o începuse o tură de 55 de ore continuu. Da, fără oprire. Doar cu niște ațipeli noaptea între două apeluri. Căci, din lipsă de personal, Alexandrina și colegii ei medici de la SMURD Vaslui au ales să muncească după un program ca pe front, în război.
Citiţi reportajul integral pe vice.com
Foto: Alex Nedea, UPU Vaslui
