Colega noastră Simona Catrina, una dintre cele mai iubite jurnaliste din ţară pentru textele acide şi pline de umor, s-a stins din viaţă, la 49 de ani, fiind diagnosticată cu cancer mamar într-un stadiu avansat.
Anunţul a fost făcut de soţul ei, pe Facebook. „Nu ştiu cum să vă spun asta. Nici nu v-aş fi spus dacă îngerul pe care l-am avut lângă mine nu ar fi fost Simona cea atât de iubită de toată lumea care a zâmbit măcar o dată la articolele ei poznaşe. Dacă ar fi putut să anunţe chiar ea, ar fi făcut-o, cu siguranţă, în stilu-i propriu, prin care să ne smulgă un ultim zâmbet în loc să o plângem. 23 martie 2017, ora 00.50. Ziua şi ora la care zâmbetul a îngheţat pentru noi. Ziua şi ora la care Simona Catrina-Roman a plecat dintre noi. Citiţi în continuare comoara pe care ne-a lăsat-o şi, dacă nu vă e prea greu, trimiteţi o rugăciune pentru ea”.
NAŞUL TV transmite condoleanţe familiei şi apropiaţilor Simonei şi vă invită să citiţi un ultim fragment dintr-un ultim articol publicat de colega noastră în revista Marea Dragoste.
Veniți, privighetoarea cântă și stresul nostru e-nflorit – de Simona Catrina
Când vezi mugurii dospind pe cracă, îți aduci aminte că e primăvară și că toată lumea normală la cap se îndrăgostește cu sete. E semn că începe un nou anotimp al iubirii belalii și al revelației că puteai și tu să fii fericită, dacă nu-ți aruncai amorurile în capul celui mai nepotrivit bărbat. Sau, mă rog, potrivit, dar nu pentru tine, ci pentru nevasta lui.
Eu, fetița, adorându-l pe bădița
N-am văzut pe nimeni care să țopăie de fericire când iese din pușcărie. Nu pentru că ar fi prins drag de gratii, dar, după o vreme de captivitate, nu mai știi să fii liber. Ești un canar care sforăie în colivie, deși are ușița deschisă. Respectând proporțiile, după o iarnă care te-a ținut înghesuită în cojoaca senzației de inutil, venirea primăverii este, de multe ori, o imensă derută. Faci fotofobie, soarele îți toacă ochii. Apoi trece la inimă, acolo are de lucru. Dezghețul doare ca o colică, iar capilarele sunt forțate să primească viață din nou, taman când renunțaseră să mai spere.
Nu știu cum se face, însă cele mai frumoase iubiri mi s-au stricat primăvara. Bărbații pe care îi adoram căpiau frumos, în timp ce eu uram ghioceii, păcătuiam dorindu-mi să vină mai repede arșița. Sau gerul. Sau orice mi-ar omorî panica, nedumeririle, înfrângerile.
Prima dată când m-am amorezat tun aveam venerabila vârstă de 14 ani. (Bine, de fapt, prima oară m-am îndrăgostit la 12 ani. Dar bădița era un văr de-al meu. Iar dacă povestesc aici acest episod înduioșător, risc să iau o scatoalcă de la mă-sa, adică mătușă-mea. Plus că bulversez tot neamul, inclusiv pe nevasta actuală a acestui om nevinovat).
Bun, să revenim. Eram în clasa a opta și mi-a cășunat pe un coleg frumos și bun la matematică. Era primăvară, zilele se lungeau, vorb-aia, nopțile se piperniceau, păsările călătoare țipureau în drum spre casă. Renunțasem la pantalonii purtați stupid pe sub sarafanul de la uniformă. Umblam cu ciorapi de mătase, pe care îi agățam în cuiele din scăunel. Pubertatea îmi făcuse cadou niște picioare cam dolofane, pacoste de care am scăpat abia prin liceu, când m-am apucat de gimnastică. Dar când m-am îndrăgostit eram pufoasă, iar ținuta de primăvară nu lucra în favoarea mea. Ce bine fusese iarna, când paltonul acoperea, tandru, urmele dezastrului provocat de faptul că mâncam câte-o pâine întreagă la o masă…
DUMNEZEU S-O ODIHNEASCĂ!
Credit foto: Revista Tango
