Compania englezo-americană și-a adus o vedetă a comunicării în România, care a cules testimoniale în București vinerea și sâmbăta trecută
Discuțiile au avut loc pe e-mail.
”Filmările au loc vineri sau sâmbătă, la o oră agreabilă dumneavoastră”, mi-au spus cei de la firma de PR care m-a căutat.
”Ne pare rău că vă anunțăm atât de din scurt, dar acum a venit specialistul din străinătate. Miniinterviul de câteva minute vă va fi luat de XXX (nu dau numele), o companie englezo-americană de political advocacy & media relations în vederea realizării unui documentar, care va fi folosit în mediatizarea acestei situații”.
Numele companiei multinaționale care urma să facă filmul era, într-adevăr, unul impresionant.
Am refuzat.
”Vă mulțumesc pentru invitație, dar nu pot participa la o întâlnire la care un ziarist este intervievat de către o firmă de PR. De o asemenea formulă eu nu am mai auzit până acum și e străină culturii profesiei”.
Oricum nu urma un film despre presă, presiuni Guvern, bla, bla și situația generală din România, cum fusese prezentat, ci, așa cum am simțit, poate că am simțit prost, despre justiție, DNA și Laura Kovesi. Asta era ținta.
În e-mail nu e pomenită Kovesi, poate că eu am informații greșite, poate că suprainterpretez. Dar există acolo un nume care a derulat multe acțiuni despre justiție și despre DNA.
Oamenii insistă. Ei revin, amabili, încă o dată.
”E important ca vocea dumneavoastră credibilă să participe și ea”. ”Mulțumesc, nu!”.
Și trec zilele.
Ah! Am uitat să vă spun ceva. Nu era un film favorabil DNA, ci unul nefavorabil procurorilor și DNA.
Pentru că era făcut de firma de PR a lui Dan Adamescu, cel pe care DNA l-a trimis în fața instanței, iar judecătorii, în închisoare.
Văzând acum filmul de sprijin la adresa Laurei Codruța Kovesi nu poți să nu te întrebi, amuzat, cum ar fi fost să joci în filmul celălalt?
Care ar fi fost reacțiile?
Sau, și mai tare, cum ar fi fost să dai testimoniale în ambele filme? Mă îndoiesc că regizorii cunoșteau unii distribuția celorlalți. Plus că am sentimentul că nu le-a trecut prin cap să ceară exclusivitate.
Poate nici nu știau unii de alții. Sau știau?
Din 13 cetățeni români care oferă declarații în filmul Pro Kovesi, celălalt n-a apărut încă pe piață, 4 sunt jurnaliști și ONG-iști.
Apariția lor în filmuleț a părut firească. Probabil că e un caz unic în Europa.
Nicăieri nu s-a văzut ca ONG-urile să sprijine o persoană aflată în poziția de procuror-șef, adică pe un membru al uneia dintre puterile statului, puteri pe care, prin definiție, ONG-urile le contrabalansează ca să ia partea cetățeanului.
E straniu ce se întâmplă, indiferent cum interpretezi Constituția! Poți spune că procurorii sunt ramura executivă a puterii judecătorești. Sau că sunt partea judecătorească a puterii executive.
Oricum ar fi, magistrații sunt statul, iar ONG-urile și presa nu reprezintă statul, ci societatea. Altfel de ce mai existăm? De ce mai există aceste meserii?
ONG-urile s-au fondat ca să nu vorbim toți cu statul, că suntem ineficienți, și s-o facă ele în numele nostru. La fel și presa.
În curând vom vedea un documentar în sprijinul SRI, în care ONG-urile să se bată să prindă un loc mai de dimineață la casting, când e cafeaua caldă și regizorul bine dispus.
Black Cube sau White Cube, asta e tot la ce putem spera? Am văzut colocviul de la Londra organizat tot de familia Adamescu: de la un cap la altul s-a discutat despre ”abuzurile justiției și ale procurorilor”.
Citiți ai mult pe: tolo.ro
