Aud că, după condamnarea definitivă a patronului Antenelor, unii exultă. Jubilează. Au deschis şampania. Mă tem că se grăbesc. Mă bucur şi eu, dar nu debordant. Deşi, ca o reptilă rănită mortal, Dan Voiculescu şi-a folosit ultimele zile de libertate atacând cu furie, în dreapta şi în stânga, mai tot ce părea să se afle, sub formă de ziarişti critici şi presă independentă, în raza de acţiune a cozii lui avocăţeşti, căderea Varanului nu mă încântă excesiv.
Chiar dacă s-a făcut o clipă dreptate, cât vor dura cei „zece ani”? Chiar dacă au eşuat tentativele felixiote de a-i intimida, prin intempestive traduceri în judecată, pe jurnaliştii care nu i s-au închinat nici lui, nici religiei negative propagate de harnicii săi slujbaşi şi nici cauzei restauraţiei oligarho-securiste: nu rămân nedemolate în urma lui structuri profund contaminate? Nu e în continuare în picioare un tărâm al urii şi psihozei, un imperiu intoxicant al propagandei, corupţiei şi nelibertăţii, pe care delincventul-delator a pretins să le conducă, dar din care nu era decât o parte? A dispărut subit împărăţia tentaculară, a cărei eradicare ameninţă să nu fie mai puţin dificilă decât curăţarea grajdurilor lui Augias?
Nu-mi cade uşor să explic de ce mă mângâie, dar nu peste măsură, scoaterea din circulaţie a infractorului securist. Pasajul biblic care ne porunceşte să nu ne bucurăm de căderea vrăjmaşului nostru şi să nu ni „se înveselească inima când se poticneşte el, ca nu cumva Domnul să vadă, să-i displacă (bucuria noastră) şi să-şi întoarcă mânia de la el” nu-mi explică integral precauţia. Trimiterea la acest proverb mă expune unui dublu risc.
Ar putea unii să confunde credinţa cu superstiţia şi tăria de a-ţi înfrânge impulsul vindicativ, cu slăbiciunea în confruntarea cu lumea profitorilor ceauşişti, a turnătorilor, a mafiei politice, a dezinformatorilor şi oligarhilor cu propensiuni neo-totalitare, lume pe care a reprezentat-o mogulul. Alţii ar putea încurca noţiunile de „adversar” şi „duşman”. A-l include pe patronul trustului Intact în categoria „vrăjmaşi” ai democraţiei liberale şi ai statului de drept e, probabil, legitim. Dar criticii faptelor sale ar face bine să nu transforme lupta pentru principii într-o confruntare personală. Ori să se coboare la gregaritatea sentimentelor induse gloatei, cu televizorul, de corifeii voiculescieni ai Antenei 3.
Agresarea unor jurnaliste de către suporterii Varanului, incitaţi prin demonizarea rivalului politic care s-a practicat sistematic, pe un ton clerical, de către pseudojurnaliştii recrutaţi în oştirea lui Felix, nu poate fi la îndemâna unor oameni nemancurtizaţi. Ziariştii independenţi se vor distanţa instinctiv de asemenea practici. Se vor feri să-şi considere adversarii duşmani. Şi, last but not least, vor lua aminte la avertismentele lui Elie Wiesel, evitând cu grijă să urască, pentru că ura de tipul celei răspândite de Antene otrăveşte şi sfârşeşte prin a ucide sufletele celor pe care le acaparează.
Există, desigur, motive de bucurie. Succesul repurtat de justiţie în lupta contra corupţiei la nivel înalt e enorm, dată fiind poziţia unică ocupată în ţesătura societăţii româneşti de un magnat cu resurse de putere, financiare şi politice precum şi mediatice ieşite din comun. Enorm e, prin urmare, şi curajul magistraţilor care l-au condamnat conform probelor.
E un triumf fără precedent în istoria justiţiei româneşti, pentru că puterea efectivă a Varanului a depăşit-o pe a lui „Patru case”. Fie şi tardiv, după ani interminabili de manipulări, manevre, amânări, sentinţa a probat ce era de probat. Şi-anume, că nici expedierea la puşcărie a lui Adrian Năstase, nici verdictul de condamnare a lui Gigi Becali şi nici trimiterea în judecată a lui Mircea Băsescu n-au constituit flori izolate, cu care nu se face primăvară.
Dar există, vai, şi primăveri extrem de scurte. Bunăoară cea de la Praga. Sau cea arabă. Nici democraţia rusească n-a durat. Între timp, în lumea islamică s-a instalat un soi de „putinizare generală”, după cum afirma recent un sociolog şi arabist francez. Putinizarea exprimă derapajul în mesianism politic, în fundamentalism agresiv, ori în colectivism naţionalist şi autoritar.
Ea dă târcoale Ungariei şi a cuprins de mult Turcia islamizată. Pentru noul ei preşedinte, Erdogan, dispreţul militant faţă de liberalism şi stat de drept, vituperările antidemocratice, antioccidentale şi antisioniste, ca şi restul de atitudini promovate decenii la rând de KGB-ul lui Putin în epoci sovietice şi postsovietice sunt modele îndrăgite.
Doar naivii incorigibili stăruie să-şi alimenteze iluzia că apartenenţa României la NATO şi UE, care, nu-i aşa, constituie comunităţi de valori, ar pune-o la adăpost de condamnarea la putinizare. Stupiditatea unui asemenea autoamăgitor demers reflexiv menit a calma aprehensiuni ar trebuie să fie evidentă. Manipularea, dezinformarea şi propaganda eficientă pot distruge democraţia.
În reacţie la victoria lui Erdogan în alegerile prezidenţiale turceşti, cotidianul german Die Welt, care a relatat în repetate rânduri despre punerea pe butuci a statului de drept turcesc, cu tot cu sugrumarea presei libere, desfiinţarea independenţei justiţiei şi reprimarea brutală a unor proteste paşnice, a pus degetul pe rană. „Nu poţi apăra democraţia de alegători”, a reliefat, nu fără amărăciune, ziarul berlinez.
NATO şi Uniunea Europeană nu vor mai fi ce-au fost. Putinizarea le va restrânge rândurile mult. Dacă, încurajaţi de afirmaţiile glisante ale propriului premier, unii români se vor deda unor confuzii dezonorante, precum cea scabroasă, dintre Antene şi Europa Liberă, dacă aleg senatori-infractori, precum Felix, dacă-i aşează în fotoliul prezidenţial pe aliaţii lor, sau inşi incapabili să reziste „structurilor”, asta e. Ghinion. Occidentul ar fi obligat să respecte decizia electoratului. În ciuda oricăror rivalităţi dintre plagiator şi turnător, am asista la amnistierea sau graţierea lui Felix. Putinizarea, care şi-a iţit spectrul în România USL-istă, înainte ca Vocea Rusiei să dea, la puci, indicaţii preţioase Antenelor, ar triumfa pe termen lung.
Pe moment a triumfat justiţia. Dar nu e, totuşi, decât un palid început. Iată de ce mi-e greu să-i dau frâu liber bucuriei.
Sursa: dw.de
Comentariile sunt închise.