Despre Dinu Patriciu, omul care mi-a dat cea mai importantă ştire pe care am scris-o

(…) Mi-am dat seama aseara, de parcă nu ştiam, că indiferent de controversele care l-au însoţit mereu, Dinu Patriciu a fost un om cu un magnetism incredibil, un maestru al discursurilor, care prin afacerile sale a intrat în contact cu milioane de români, inclusiv cu mama.

Am citit cam tot ce au avut de scris ieri alţii despre Dinu Patriciu şi nu mă voi avânta în a-i face caracterizări morale sau a în spune că şi eu dacă primeam o rafinărie de la statul român, făceam o mândreţe din ea. În anii de capitalism sălbatic prin care a trecut România, ar fi o naivitate să te aştepţi la afaceri sfinte. Nu este scuză, este o realitate. Însă în comparaţie cu alţii care au luat active de la statul român, eu şi azi mai am ce să mai scriu despre Rompetrol şi mii de oameni îşi iau salariile de la această rafinărie. Atât despre omul de afaceri Dinu Patriciu.

Prima dată l-am văzut pe Patriciu în 2006. Începusem să lucrez la ZF din 2005. Era o conferinţă, într-o sală mică din sediul Rompetrol, plină cu ziarişti. Patriciu era un munte de om. Conferinţa a fost făcută imediat după ce s-a pus un sechestru pe 26% din acţiunile Rompetrol.

„Noaptea vaca rumegă. Câinele, deranjat de vacă, latră. Ciobanul nu poate să doarmă din cauza lătratului câinelui. Ce face ciobanul? Împuşca vaca”, a spus Patriciu.

Ciobanul era Băsescu, iar vaca era rafinăria lui. Abia începusem să fac primii paşi în presă şi mă izbisem de un om care nu se încurca în declaraţii corporatiste, expresive ca nişte bucăţi de cherestea. Nici nu aveţi idee cât ne lipsesc aceşti oameni.

În 2007 am fost în Franţa, acolo unde Rompetrol a deschis primele două benzinării pe autostradă. Cu un trabuc aprins în gură, Patriciu a fost primul care a alimentat. Cu trabucul lângă jetul de carburant. Sunt detalii mici, dar făceau parte din apanajul unui om care-ţi dădea impresia că nimic nu i se poate întâmpla.

Dincolo de aceste lucruri, anumite fisuri în imaginea pe care mi-o construisem despre Patriciu începuseră să-şi facă loc.Ţin minte că l-am sunat odată să-l întreb despre rezultatele Rompetrol Rafinare. “E pe profit?”, îl întreb. “Da, trimestrul ăsta ieşim pe profit.” Minţise. Rompetrol Rafinare era tot pe pierdere.

A fost o perioadă bună de timp când orice spunea Dinu Patriciu ajungea invariabil pe prima pagină. Era normal prin amploarea afacerilor pe care le avea şi prin frumuseţea discursului său. Şi mai era ceva. Patriciu se avânta în declaraţii despre cursul de schimb, despre BNR, politică, imobiliare, tendinţe, orice. Părea că avea un glob de cristal care funcţiona ca o maşină nemţească.

Undeva prin 2007, în vară, vorbeam cu o sursă la telefon care mi-a spus că Patriciu este în negocieri să vândă. “Ce să vândă?” Rompetrolul. Îmi spusese şi despre nişte negocieri eşuate. Mintea mea nu concepea aşa ceva. Am vorbit cu el. A negat. Normal. Minţea din nou. Îţi spunea numai ce vroia el. Era greu să treci peste anumite limite sau poate nu am ştiut eu cum.

Când a fost anunţată tranzacţia cu KazMunaiGas, în august 2007, nu mi-a venit să cred. Era ca şi cum avusesem în mâini cea mai importantă ştire din viaţa mea şi am lăsat-o să treacă. Nu te întâlneşti de două cu o astfel de ocazie. Nu de două ori vinde Patriciu 75% din companie.

În aprilie, 2009, ZF a început o serie dedicată celor 20 de ani de capitalism românesc şi eu am avut un interviu cu Dinu Patriciu. Sunt un jurnalist care nu foloseşte reportofoane la întâlniri. Pur şi simplu nu-mi place. Mi se pare că pierd timpul. Cu Patriciu m-am folosit de un reportofon. De ce? Nu vroiam să pierd nimic din frumuseţea discursului său.

Era după-amiază. Nu avea un birou foarte mare, dar un scaun pe dimensiunea lui, comod, bej. A cerut un pahar cu lapte înainte de a începe. S-a lăsat pe spate şi a început să spună varianta lui a poveştii despre omul de afaceri Dinu Patriciu, arhitectul Dinu Patriciu, vizionarul Dinu Patriciu. Vorbea despre fonduri de investiţii în zorii capitalismului, despre americani influenţi, despre ambasadori, despre cum se fura benzina în pungi de plastic băgate în pufoaicele angajaţilor, despre planurile sale.

Este unul dintre puţinele interviuri pe care din când în când le recitesc. Mi-a plăcut. Este un interviu din care poţi scoate zeci de citate, zeci de titluri, dar este un interviu care până la urmă spune prea puţine în plus despre un om care a atras atâta atenţie. Patriciu zicea în 2009 aşa: „Am şi alte afaceri din care s-ar putea să se nască alte Rompetrol-uri. Daţi-mi încă cinci ani.” Dacă-mi zicea cineva că în cinci ani Rompetrol-urile imaginate de Patriciu vor sfârşi odată cu el într-o cameră de spital londonez, îi spuneam că e nebun.

În iunie 2009, mi s-a dat iar un pont. Patriciu se pregăteşte să vândă din nou, iese cu totul din Rompetrol. De data, ştirea nu mi-a mai scăpat printre degete. L-am sunat şi atunci, dar a negat sau nu a mai răspuns. Nu mai ţin minte, dar orice mi-ar fi spus, aş fi dat această ştire.

Pe 4 iunie 2009, într-o casetă de 1.000 de semne pe prima pagină am scris că iese de tot din Rompetrol.

Ţin minte că a doua zi telefonul îmi zbârnâia. “De unde o ai? Băi, eşti sigură? Eu nu cred!” Cine nu a scris niciodată o ştire, nu are cum să înţeleagă prin ce treci, care-s emoţiile, întrebările. Este în joc credibilitatea ta, a publicaţiei pentru care lucrezi, rişti procese şi altele. Eram complet panicată. Titlurile Rompetrol explodaseră pe Bursă. Au urmat comunicatele. „Rompetrol Rafinare (RRC), companie listată la Bursa de Valori Bucureşti (BVB), nu deţine informaţii privind schimbări ale acţionariatului la nivelul The Rompetrol Group NV (TRG), societate comercială olandeză, deţinătoare a companiilor din Grup, cu activităţi în 12 ţări. Astfel, nu putem comenta zvonurile apărute în presă”.

Gluma se îngroşa. Începusem să am îndoieli. Dacă nu este aşa? Până la urma Rompetrol e pe Bursă. De ce ar zice aşa ceva şi nu un sec no comment?

După încă o zi, a ieşit la rampă şi Patriciu, care declara pentru o altă publicaţie: „Este un zvon care nu poate fi confirmat. Nu am luat o decizie de a vinde acţiunile, deşi am acest drept. Sunt efectele crizei, lumea e neliniştită”, spunea el la vremea respectivă.

Înlemnisem. Neliniştită? Este prea puţin spus. Lumea din mine era în plină furtună. Mă sună sursa mea. “Stai liniştită, aşa este. Stai liniştită.”

Pe 26 iunie 2009, Patriciu a anunţat exitul total din afacerea Rompetrol. Eram în Deltă cu cortul. Tocmai murise Michael Jackson. A fost prima dată când şeful meu m-a sunat să-mi spună: “Bravo, Roxana. A vândut.” Şi acum dacă mă întreabă cineva, dintre miile de ştiri pe care le-am scris, aceasta mi-a plăcut cel mai mult, aceasta m-a consumat cel mai tare. De data asta, Dinu Patriciu nu mă mai păcălise. A fost singura victorie personală în faţa lui. Mi-ar fi plăcut să ştiu care a fost reacţia sa pe bune. Era din nou pe prima pagina. Nu voi afla niciodată dacă a fost surprins sau nu pentru că ieri Dinu Patriciu, după ani întregi de absenţă, ne-a dat ultimul breaking news al vieţii sale.

Din nou, zeci de prime pagini. Cum altfel?

Cititi articolul integral pe ziarulfinanciar.ro