Degradarea de la Antene. Reteta lor secreta

Mai sunt aceștia oameni normali, cu care să se poată discuta, sau nu? Probabil că au fost într-un moment în timp. Răzvan Dumitrescu sau Adrian Ursu nu s-au născut ieri, iar viața lor profesională nu a început cu trustul Intact. Ce-i drept, au preferat întodeauna relații apropriate cu patronii, în detrimentul unor relații profesionale care impun o oarecare distanță prin naturara ocupației: jurnalistica. De Badea sau de Gâdea nu are rost să vorbim. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Niște semidocți agresivi care au scăpat pe niște canale de comunicare înființate special pentru a fi instrumente pentru visele de putere ale unui om dispus să depășească orice limite. Dana Grecu? Delir în formă pură. Alte nume? Nu mai contează și nici nu știu prea mute din redacția lor. Îi urmăresc sporadic pentru a nu pierde contactul cu realitatea lor, cu lumea lor paralelă, lume pe care o proiectează în capul omenilor pentru a le determina un comportamnet politc, de vot, anume.

E o lume nebună. Cum altfel să-i spui dacă nu poți cădea de acord asupra unor evidențe care se autosuțin, că albul este alb și că negrul este negru. Mai sunt ei posesori de rațiune? Înțeleg ei oare cât de mult se expun profesional? Le mai pasă?

Ceea ce fac ei acolo și ceea ce propagă din studiourile alea blestemate este mai mult decât mercenariat. La început o fi fost mercenariat. Or fi fost poate și bune intenții în cazul unor ziaristi care prestau și ei un job ca oricare altul. Dar după ce îți dedici ani buni mistificând realitatea, contorsionând adevărul și relativizând dreptatea, devii tu însuți convins că lucrurile așa stau: îți reduci disonanța cognitivă și, încercând să-i speli pe alții pe creier, sfârșești prin a-ți spăla propriul creier.

Cu atât mai mult cu cât cu siguranță apare și un efect de halou. Când zi de zi, în același mediu, mai mulți oameni (unii cu caractere mai puternice, alții mai slabe) își dau unul altuia dreptate, delirul este garantat. Eu nu pot ajunge la o altă concluzie când îi văd, când îi aud. Eu cred că acum ei sunt sinceri. Ei cred că Voiculescu este o lumină pe Pâmânt, că justiția îi este aservită lui Băsescu, că totul a fost o luptă dreaptă dusă de ei și totul doar un proces pur politic, o înscenare. La început o fi fost mercenariat, acum avem de a face cu o psihoză colectivă de la șef de redație și până la reporter.

Codru Vrabie îmi spunea ieri că după părerea lui e mai degrabă un fel de Sindrom Stockholm combinat cu un cult al personalității concentrant la nivelul unui grup profesional restâns. Știm ce practici acapartive folosea Voiculescu. Așa o fi, orice altă explicație din sfera psihologiei poate fi, dar îmi este foarte clar că nu mai avem de-a face cu oameni întregi. Ați citit scrisoarea de susținere pentru Voiculescu? Ați văzut emisiunile absurde din prima seară de pușcărie a infractorului? Au instigat chiar voalat populația la proteste in fata Palatului Cotroceni.

Cazul Voiculescu poate fi comparat cu cazul Vântu:
(1) bla blauri cu procese politice,
(2) ambii profitori ai tranziției,
(3) și-au făcut trusturi de presă pentru a le folosi în interes personal,
(4) s-au implicat politic mai mult sau mai puțin la vedere.

Perfect comparabil. Dar comparația se oprește aici. Asemănatoare ca natură, dar mult, infinit mai mult diferite ca grad. Chiar dacă jurnaliștii de la Realitatea TV de pe atunci nu aveau cea mai imparțială politică editorială, nu s-au deprofesionalizat niciodată în halul în care s-au deprofesionalizat lucrătorii de la Antene (jurnaliști să-și zică ei între ei, pentru mine sunt doar niște oameni absurzi). Și drept dovadă, postul și-a revenit din punct de vedere editorial deși încă ar mai fi multe de făcut, așa cum sunt multe de făcut în toată presa noastră. Iar cei care nu mai sunt la Realitatea TV își văd mai departe de munca lor. Dar nu, la Antene este altceva.

Rețeta lor cu mulți bani obținuți de patron prin infracțiuni este de succes. Circul este la el acasă, fac audiențe imense și proiectează propria nebunie, propriile reprezentări psihotice despre lume, unei categorii largi de populație. Lansează candidați proprii și-i duc în Parlamentul European, impun miniștri în guvern, au acces direct la fonduri și la politici publice. Și asta nu este bine. Rolul presei este cu totul altul.

P.S. Pentru a vă împărtăși propriile-mi gânduri m-am aventurat și am folosit termeni din psihologie, termeni pe care cred că-i înțeleg, documentându-mă asupra lor. Cu toate acestea nu am studiat extensiv psihologia și dacă considerați că sunt nepotrivit folosiți sau nepotrivit contextualizați, primesc critica specialiștilor. În același timp încurajej analize pe acest subiect important din partea unor psihologi / sociologi ai organizațiilor. Eu am nevoie ca cineva avizat să-mi confirme sau infirme percepția asupra ceea ce se întâmplă în redacțiile trustului Impact. Pentru că chiar au impact.