De vânzare: țară veche, dar nefolosită

Ar trebui să publicăm un anunț la „Mica publicitate”, în „România liberă”:
„De vânzare țară frumoasă, cu ieșire la mare, situată în sud-estul Europei. Preț de nimic.”

Dacă am publica un asemenea anunț am recunoaște, în sfârșit, că asta și facem, din 1990 încoace, numai că ne vindem țara pe bucăți și încă n-am terminat. Dar nici nu mai avem mult.

Am vândut tot ceea ce se vinde în mod obișnuit, dar și ceea nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că se poate vinde.

Am vândut vânatul din păduri și în cele din urmă pădurile cu totul. Într-o pădure de fagi din apropiere de Suceava, pe unde hoinăream în copilărie („fiind băiet, păduri cutreieram”…) și unde m-am dus nu demult chemat de amintiri, m-am aplecat să ridic un hrib. „Nu!, a țipat îngrozit un om din partea locului, care mă însoțea, nu e voie!” Am aflat că toți bureții de aici – hribi, mânătărci, hulubițe, gălbioare, opintici, până și antipaticii iuțani – sunt …concesionați unor străini, pentru o jumătate de secol de acum înainte (…cum o fi tocănița de hribi concesionați?). Fragi mai am voie, oare, să culeg? Dar brândușe? N-am îndrăznit să întreb. Presupun însă că dacă te culci în iarbă cu iubita ta și te escaladează furnicile, trebuie să le depui înapoi în iarbă, fiindcă sunt și ele concesionate.

Am vândut terenuri întinse în Bărăgan (unor cumpărători care n-au avut curiozitatea să vină și să le vadă și au recurs la intermediari). Am vândut munți, cu legendele lor cu tot. Am vândut lacuri, dând nuferii ca bonus. Am tăiat bucăți din țara noastră − și așa incompletă după cel de-al doilea război mondial − le-am pus pe cântar, le-am împachetat și le-am înmânat clienților.

Am vândut fabrici, rafinării, vapoare, crescătorii de animale, rețele de distribuire a curentului electric, rețele de telefonie, firme de difuzarea presei, cu un fel de nerăbdare de a deveni dependenți de alții.

Ne-am vândut puritatea apei și aerului, lăsându-i pe străini să depoziteze la noi deșeuri chimice toxice.

Am vândut obiecte de artă, nu sute, nu mii, ci sute de mii, trecute peste graniță cu TIR-uri gemând de greutatea lor și de nerușinarea celor ce semnaseră în neștire adeverințe de scoatere a acelor obiecte din patrimoniu.

Am vândut aurul și celelalte bogății din adâncul pământului, inclusiv osemintele înaintașilor noștri. Cu alte cuvinte, n-am înstrăinat numai solul, ci și subsolul. Dacă într-o bună zi cumpărătorii din alte țări vor hotărî să-și ia acasă ceea ce au cumpărat la noi, vor lăsa în urma lor, în loc de România, un gol în formă de România, în fundul căruia va fumega miezul incandescent al planetei.
Am vândut nu numai pământul țării, ci și cerul de deasupra ei, care poate fi străbătut oricând de avioanele altora.

Am vândut femei frumoase, cu titlul de „carne vie” (și purtând inscripția: „a se consuma de preferință înainte de…”)

Am vândut (sau închiriat) bărbați inteligenți (i-am păstrat pe cei care votează întotdeauna greșit).

Am vândut copii direct de la producători (țin minte un reportaj TV de la începutul anilor ’90 cu o femeie dintr-un sat care număra atentă banii primiți înainte de a-și încredința copilul unui cuplu din Vest fericit de achiziția făcută).

Ne-am vândut trecutul (prezentându-l pe Vlad Țepeș ca vampir). Ne-am vândut prezentul. Și nu putem spera că viitorul ne va aduce o schimbare în bine, fiindcă și viitorul ni l-am vândut.

Text apărut în revista „Academia Cațavencu” de luni, 30 septembrie 2013