Vorbim despre cronica decesului anuntat al modernizarii islamice si al utopiei progresist multiculturale. Despre lumea musulmana, in care Turcia parea sa aiba, la un moment dat, in secolul 20, un parcurs aparte.
Incetati sa mai fiti (sau incercati sa fiti) “too clever by half”. Prea destepti pe jumatate, vorba englezului.
Ce s-a intamplat in Turcia – „lovitura de stat militara”, sau ce o fi fost, si esecul ei, si ce mai urmeaza – sau ce se intampla in Europa continentala in ultimii ani – islamizarea rapida si jihadul – n-ar trebui sa fie o surpriza. Decat, cel mult, pentru cei care uita istoria, daca au stiut-o vreodata. Istoria clasica, moderna si contemporana. Si care ignora realitatea.
Nu. Inceputul secolului 21 nu reprezinta sfarsitul istoriei si al ideologiilor, cum anunta hazardat Fukuyama – too clever by half si el – in anii ‘90. Ci sfarsitul memoriei noilor generatii europene si occidentale – inclusiv a noilor generatii de politicieni si academici – sub presiunea ideologica progresista, care a inlocuit in ultimele decade istoria predata-n scoli – mai ales istoria a culturilor, religiilor si civilizatiilor – cu propriile fantezii utopice multicultural-nivelatoare, ca sa nu zic devastatoare pentru civilizatia crestin-occidentala. Adica exact opusul practicat in tarile islamice, pentru care istoria, religia si traditiile islamice sunt totul in continuare.
In acest sens, iata cateva extrase relevante din Ciocnirea civilizatiilor, Samuel Huntington, 1995 (profesorul lui Fukuyama):
“Indigenizarea si renasterea religiei sunt fenomene globale. Totusi, ele au fost mai evidente in ceea ce priveste afirmarea culturala si provocarile adresate Occidentului, venite din Asia si din partea Islamului[…] Provocarea islamica se manifesta in patrunzatoarea renastere culturala, sociala si politica a Islamului in lumea musulmana si respingerea institutiilor occidentale care o insotesc. […] musulmanii subliniaza [contrafactual, judecand dupa date si realitati obiective, desigur] superioritatea culturii lor asupra culturii occidentale.”
“In timp ce asiaticii s-au afirmat din ce in ce mai mult ca rezultat al dezvoltarii economice, musulmanii, in numar masiv, s-au intors simultan inspre Islam ca sursa de identitate, sens, stabilitate, legitimare, dezvoltare, putere si speranta, rezumata in sloganul „Islamul e solutia”. […] Dupa cum explica in 1994 o persoana oficiala saudita de rang inalt, “importurile din strainatate” sunt placute, in calitatea lor de “lucruri” high-tech sau stralucitoare. Insa a importa institutii sociale si politice de neatins din afara poate fi mortal – intrebati-l pe Sahul Iranului … Islamul este pentru noi nu doar o religie, ci si un mod de viata. Noi, sauditii, dorim sa ne modernizam, insa nu neaparat sa ne occidentalizam.”
Renasterea Islamica reprezinta efortul depus de catre musulmani pentru a indeplini acest obiectiv. Este o adanca miscare intelectuala, culturala, sociala si politica predonimanta in toata lumea islamica. “Fundamentalismul” islamic, conceput in general ca Islam politic, este doar o componenta a renasterii mult mai extinse a ideilor, practicilor si retoricii islamice si a reintoarcerii la Islam a populatiilor musulmane.”
“In manifestarile sale politice, Renasterea Islamica prezinta unele asemanari cu marximsul: o viziune a societatii perfecte, increderea in schimbarea fundamentala, respingerea puterii si a statului-natiune, o diversitate doctrinara, intinsa de la un reformism moderat la un mod de gandire revolutionar violent.”
“Renasterea islamica a atins aproape fiecare societate musulmana. Incepand cu anii ‘70, simbolurile, convingerile, practicile, institutiile, politicile si organizatiile islamice au capatat incredere si sprijin in randul unui miliard de musulmani ce se intind din Maroc in Indonezia si din Nigeria in Kazahstan. Islamizarea tinde sa se produca mai intai in domeniul cultural, pentru ca apoi sa se mute in sferele sociale si politice.[…] Generalizarile extinse sunt totdeauna periculoase si adesea gresite. Totusi, una pare justificata. In 1995, orice tara cu populatie preponderent musulmana, cu exceptia Iranului, era mult mai islamica si mai islamista din punct de vedere cultural, social si politic decat cu cincizeci de ani mai devreme.
In multe tari, un element principal de islamizare l-a constituit dezvoltarea organizatiilor sociale islamice si acapararea precedentelor organizatii existente de catre gruparile islamice. Islamistii au fost in special atenti deopotriva sa creeze scoli islamice si sa extinda influenta islamica in scolile de stat.[…]
In timp ce studentii si intelectualii formeaza cadrele militante si trupele de soc ale miscarilor islamiste, oamenii din clasa de mijloc urbana formeaza cea mai mare parte a membrilor activi […] Acestia au jucat n rol crucial in revolutia iraniana si procura un sprijin semnificativ pentru miscarile fundamentaliste din Algeria, Turcia si Indonezia. Cu toate acestea, intr-o masura mai mare, fundamentalistii apartin sectoarelor mai “moderne” ale clasei de mijloc. Activistii islamisti “includ probabil un disproportionat de mare numar de oameni foarte bine educati si cei mai inteligenti tineri din populatia din care fac parte”, incluzand medici, avocati, ingineri, oameni de stiinte, profesori, functionari de stat. […]
Grupari de opozitie democratice, liberale, au existat in multe societati musulmane, dar de obicei, au fost limitate la un numar redus de intelectuali si altii, avand radacini in Occident sau relatii cu acesta.[…] Fouad Ajami observa ca “intr-o societate musulmana sau in alta a scrie despre liberalism si despre traditia nationala burgheza inseamna a scrie necrologurile oamenilor care au facut pasiuni imposibile si apoi au esuat”. Esecul general al democratiei liberale de a pune stapanire pe societatile musulmane este un fenomen continuu si repetat intr-un intreg secol ce a inceput la sfarsitul primului deceniu al secolului 19. Acest esec isi are sursa, cel putin in parte, in natura neospitaliera a culturii si societatii islamice fata de conceptele liberale occidentale.[…]
Opozitia laica este mai vulnerabila la represiuni decat opozitia religioasa. Cea din urma poate opera inauntrul si in spatele unei retele de moschei, organizatii caritabile si altor institutii musulmane pe care guvernul simte ca nu le poate suprima. Democratii liberali nu au o asemene acoperire si, prin urmare, sunt mai usor de controlat sau de eliminat de catre guvern. […]
In anii ‘70-80 , liderii politici s-au grabit sa identifice regimurile lor cu ei insisi si cu Islamul. Regele Hussein al Iordaniei, convins de faptul ca guvernele laice nu au un mare viitor in lumea araba, vorbea de nevoia de a crea o “democratie islamica” si un “Islam modernizat”. Regele Hassan al Marocului accentua descendenta sa din Profet si rolul sau de ”combatand al credintei”. Sultanul din Brunei, nefiind in prealabil renumit pentru practicile sale islamice, a devenit “din ce in ce mai credincios”[…] La inceputul anilor ’90, Suharto [Indonezia] a adoptat in mod explicit o politica de a deveni “mai musulman”. In Bangladesh, principiul “laicitatii” a fost inlaturat din constitutie la mijlocul anilor ’70 si la inceputul anilor ’90, identitatea kemalista, laica a Turciei a fost, pentru prima data, pusa in fata unor serioase provocari.”
“Turcia. In anii ’20 si ’30, prin mai multe serii de reforme, calculate cu grija,Mustafa Kemal Ataturk, a incercat sa-si smulga poporul din trecutul otoman si musulman. Principiile de baza sau “cele sase sageti” ale kemalismului erau populism, republicanism, nationalism, laicitate, etatism si reformism. Respingand ideea unui imperiu multinational, Kemal dorea sa produca un stat-natiune omogen, expulzandu-i si omorandu-i pe armeni si pe greci in acest proces. El l-a rasturnat apoi pe sultan si a stabilit un sistem de tip republican occidental de autoritate politica. A abolit califatul, principala sursa de autoritate religioasa, a pus capat educatiei traditionale si ministerelor religioase, a abolit scolile si colegiile religioase separate, a stabilit un sistem laic unificat de invatamant public si a inlaturat tribunalele religioase care aplicau dreptul islamic, inlocuindu-le cu un nou sistem de drept, bazat pe Codul Civil elvetian.
De asemenea el a inlocuit calendarul traditional cu cel gregorian si a desfiintat islamismul in calitatea sa de religie de stat. […] a interzis folosirea fesului, deoarece acesta constitutia un simbol al traditionalismului religios, i-a incurajat pe oameni sa poarte palarii si a decretat ca limba turca sa fie scrisa cu caractere latine, mai degraba decat cu caractere arabe. Aceasta ultima reforma a fost de o importanta fundamentala. Ea a facut efectiv imposibil ca noile generatii educate cu caracterlele latine sa aiba acces la vastul volum de literatura traditionala; a incurajat invatarea limbilor europene si a usurat foarte mult problema ratei crescute a analfabetismului.[…]
Turcia a trecut de la un sistem bazat pe un singur partid conducator la un sistem de partide competitive. A facut lobby si, in cele din urma, a capatat calitatea de membru NATO in 1952, confirmandu-si astfel calitatea de membru al Lumii Libere. […] fortele sale militare au fost antrenate si echipate de catre Occident si integrate in structura de comanda a NATO, baze militare americane au fost gazduite pe teritoriul sau. Turcia a inceput sa fie vazuta de Occident ca un bastion estic al politicii de containment, prevenind extinderea Rusiei in Marea Mediterana, in Orientul Mijlociu si in Golful Persic.[…]
Incepand cu anii ’80, un scop principal al politicii externe promovata de elitele Turciei orientate spre Occident, poate chiar principalul ei scop, a fost obtinerea calitatii de membru al Uniunii Europene. […] De ce anume a fost inlaturata Turcia si de ce pare a fi intotdeauna la sfarsitul cozii? Atunci cand se exprima public, oficialii europeni se refera la nivelul scazut de dezvoltare economica al Turciei si respectul sau pentru drepturile omului ce contrasteaza net cu cel de tip scandinav. In particular, europenii si turcii sunt de acord ca adevaratele motive erau intensa opozitie a grecilor si, mult mai important, faptul ca Turcia este o tara musulmana.[…]
In 1993 au existat relatari potrivit carora “barbile in stil islamic si femeile cu voal au proliferat in Turcia, moscheile atrag mari multimi, unele librarii sunt inundate de carti, ziare, casete, compact-discuri si benzi video ce glorifica istoria, preceptele si modul de viata islamice si exalta rolul Imperiului Otoman in pastrarea valorilor Profetului Mahomed.[…]
Confruntati cu un sentiment islamist in crestere, conducatorii Turciei au inceput sa adopte practici fundamentaliste si sa obtina sprijinul fundamentalistilor. In anii ’80 si ’90, guvernul Turciei, presupus a fi laic, a mentinut un Oficiu pentru Afacerile Religioase, avand un buget mai mare decat al unor ministere, ce finanta constructia moscheilor, solicita instructiune religioasa in toate scolile publice si inzestra financiar scolile islamice, care si-au marit de cinci ori numarul in anii ’80, cuprinzand aproape 15% din copiii de varsta scolara, dintre care multi intrau in administratie. […] guvernul a admis ca fetele sa poarte la scoala traditionala esarfa musulmana, 70 de ani dupa ce Ataturk interzisese fesul.[…]
In al doilea rand, renasterea Islamului a schimbat caracterul politicii turce. Liderii politici, indeosebi Turgut Ozal, s-au identificat definitiv si explicit cu politicile si simbolurile musulmane. […] In timp ce elita si gruparile birocratice, in mod special armata, erau orientate laic, sentimentele islamiste s-au manifestat in interiorul fortelor armate si cateva sute de cadeti au fost dati afara din academiile militare in 1987 datorita faptului ca au fost suspectati de sentimente islamiste.”
Asta consemna in anul 1995 Huntington despre evolutiile vizibile din Turcia si tarile islamice. Acum 21 de ani. Prin urmare problemele nu-s noi. Dar sunt total ignorate de elita progresista, cea aflata la putere in lumea nemusulmana, in incompetenta ei “fundamentala”. Si de accea s-au agravat. Intr-un ritm care depaseste cele mai sumbre previziuni de acum 10 ani, sau chiar mai recente. S-au agravat nu doar in Turcia, ci in intreg Orientul Mijlociu si in toate tarile islamice – unde toate inseamna toate. Si vin peste noi.
Ce este absolut halucinant, incredibil, este ca in plina invazie musulmana si tentativa de islamizare violenta a Occidentului, in plin conflict deschis, sangeros, al civilizatiei Islamice cu cea crestin-occidentala mutat pe teritoriile Lumii (inca) Libere, elita progresista occidentala continua sa rosteasca, in desavarsita contradictie cu realitatea, mantre ca “Islamul e pace”, “Statul Islamic nu e islamic”, “terorismul musulman nu are legatura cu religia musulmana” si sa actioneze ca atare. Iar idiotii lor utili, inclusiv ai nostri, ii ingana cu abnegatie.
Orice psihiatru sau psiholog decent ar diagnostica aceste patologii sociale undeva intre disonanta cognitiva si psihoza cu delir sistematizat. Pe scurt, nebunie in masa de tipul celei descrise in Rinocerii lui Eugen Ionesco. Sau pura si simpla ticalosie ideologica sustinuta de ignoranta indusa sistematic in randul mai multor generatii? Ramane sa decideti dumneavoastra.
Oricum ar fi si oricum s-ar numi, nu asta-i solutia acestor probleme acute si actuale. Solutia nu poate incepe decat cu rostirea si asumarea Adevarului:
– islamul nu e pace; n-a fost niciodata;
– religia musulmana nu este religia pacii;
– democratia islamica este un oximoron, o contradictie fundamentala in termeni, cata vreme traditiile si prescriptiile islamice continua sa fie imbratisate de majoritatea coplesitoare a populatiei musulmane;
– suntem in plin razboi al civilizatiilor, pe care nu noi l-am inceput, ci Islamul care a fost si ramane sinonim cu islamismul si cu jihadul militar, ideologic, cultural.
Orice plan, orice strategie, de aici ar trebui sa inceapa, cu curaj si onestitate, nu cu sofisme sau paralogisme ca tentative de cosmetizare si evadare din realitate.
Vorba englezului: prea multa vreme au incercat elitele occidentale sa fie “too clever by half.” Nu merge. Realitatea o demonstreaza.
Sursa: ihincu.wordpress.com
