O fostă colaboratoare la una dintre publicațiile pe care le-am condus de-a lungul vremii a zis despre mine, la un moment dat, în efortul de a mă defini, că las impresia că am de predat trei-patru editoriale. Numai cine n-a avut în viaţa sa de-a face cu scrisul (profesionist, nu pe Facebook, ca schimb de reţete pentru ca puradelului să-i treacă burta) nu ştie ce înseamnă obligaţia de a preda ceva în vederea apariţiei în ziar.
Precizez în chip necesar: Nu a scrie, ci a preda.
Cu scrisul te mai descurci, deoarece există şi scris în dorul lelii dar cu predatul, dracu’ te ia.
A trebui să predai ceva în vederea apariţiei în ziar înseamnă a trăi cîteva zile, cele prin a căror succesiune momentul predatului devine inevitabil, cu pistolul la tîmplă.
Apariţia unui text presupune un program fix, practic imposibil de ocolit. Materialul trebuie dat la corectat, trebuie să ajungă apoi la secretariatul de redacţie, şi în final, la tipar. Data tipăririi ţine de un contract între redacţie şi tipografie. Dacă redacţia n-o respectă, publicaţia nu numai apare în ziua în care o aşteaptă cumpărătorii, şi dacă nu apare la timp, se ivesc alte probleme şi mai mari, printre care se numără cele financiare.
Indiferent că eşti colaborator, redactor sau chiar director la unei publicaţii, predatul e o obligaţie pe care n-o poţi îmblînzi şi cu atît mai puţin ocoli.
Cînd zicea despre mine că las impresia unuia care are de predat trei-patru editoriale, fosta colaboratoare încerca să explice printr-o comparaţie aerul meu de veșnic ocupat, de tip asemănător mamei lui Nică din Amintirile lui Creangă:
Nu-şi vedea capul de treburi.
Am făcut această introducere, cu valoare de a da tîrcoale intrării în subiect, nu pentru a vorbi despre mine, ci pentru a explica absenţa mea din spaţiul public, concretizată în absenţa mea de la emisiunea lui Silviu Mănăstire de la B1Tv, de marţi, 5 iulie 2016.
Am avut de predat pentru Historia din iulie 2016 un Dosar de nu mai puţin de 50 de file de manuscris despre Propaganda zisă a Războiului Sfînt din anii 1941-1944, cînd noi, românii, ne credeam (pînă la Stalingrad, desigur) investiţi cu misiunea sfîntă de cruciaţi ai credinţei, porniţi să elibereze, alături de nemţi, Poporul rus de Păgînii de bolşevici.
Explicabil în acest sens şi un alt fapt, mult mai grav decît absenţa mea din spaţiul public:
Mi-a scăpat ceea ce s-a numit lansarea Proiectului de ţară!
Aşa cum am mai scris, mă cred ca analist politic, un istoric al Istoriei în mers.
Am ieşit din starea de predat marţi după-amiaza şi atunci, uitîndu-mă în jur, mi-am dat seama că ratasem un moment istoric.
La Palatul Parlamentului se lansase, marţi dimineaţa, în prezenţa Preşedintelui, Proiectul de ţară.
Proiect de ţară?
Şi doar cînd spui aceste cuvinte simţi nevoia să te ridici în picioare, să te închei la nasturi şi să intonezi Imnul de stat.
Cînd a mai avut România Proiect de ţară lansat public, în sunete de alămuri propagandistice?
Niciodată.
Nici pe vremea lui Ştefan cel Mare, nici pe vremea lui Carol I, nici pe vremea Mareşalului Antonescu, nici pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Domnitori, regi, mareşali, secretari generali, premieri, preşedinţi au condus România cum au putut şi mai ales cum i-au lăsat vremurile.
Fiecare a făcut şi el ce a putut.
Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii.
Carol I a obţinut Independenţa.
Ferdinand a făcut România Mare.
Mareşalul Antonescu ne-a trecut Prutul.
Nicolae Ceauşescu ne-a făcut metrou.
Toţi conducătorii de pînă acum au făcut cîte ceva pentru România
Nu i-au făcut un Proiect de ţară.
A venit Klaus Iohannis după aproape doi ani de mandat petrecuţi cu Soţia şi s-a gîndit că n-are nici un rost să ne facă autostrăzi, W.C.-uri în casă, trenuri care să nu întîrzie, softuri care să meargă, spitale în care să nu mori cu zile.
Toate aceste lucruri sînt prea mici.
Convins de asta, Klaus Iohannis a socotit că românii au nevoie nu de autostrăzi, nu de trenuri, nu de subvenţii în agricultură, ci de un Proiect de ţară.
Şi marţi, 5 iulie 2016, acest Proiect s-a lansat cu huiet.
Se numeşte România competitivă.
Gata să-mi dau cu pumnii în cap, pentru că am lăsat să treacă pe lîngă mine, vorba lui Vasile Dâncu, „un moment astral” (lansarea Proiectului, după vicepremier), m-am năpustit la stenograma Discursului ţinut de Klaus Iohannis la ceremonia de lansare a Proiectului de ţară.
Ia să văd ce fel de Ţară ne propune Klaus Iohannis!
Din Discurs n-am desprins nici un fapt concret care să aparțină de Proiect.
Ceva gen văd o țară în care toți românii să aibă WC-ul în casă și nu în grădină.
S-a lansat cu adevărat un Proiect de ţară? m-am întrebat.
Un fragment din Discurs mi-a dat răspunsul:
„Doamnelor şi domnilor, direcţiile strategice ale României competitive necesită dezbateri şi consens, de aceea mai importante decît prezentările de astăzi sînt ideile care se vor cristaliza în perioada următoare în cadrul dezbaterilor pe care le-aţi prefigurat. M-aş bucura ca la acest demers să participe cît mai mulţi specialişti, economişti, reprezentanţi ai mediului universitar, societatea civilă, partidele politice care să spună lucrurilor pe nume, să identifice probleme, să găsească soluţii şi să responsabilizeze decidenţii şi clasa politică”.
Marţi 5 iulie 2016, nu s-a lansat un Proiect de ţară.
S-a lansat un lung şir de simpozioane, mese rotunde, dezbateri, şedinţe despre Proiectul de ţară.
Altfel spus, marţi, 5 iulie 2016, s-a lansat o nouă şi amplă Trăncăneală.
Am răsuflat liniştit.
N-am pierdut nimic.
Trăncăneala nu e o noutate la noi.
N.B. Lîngă sala de lectură a BAR se află Aula Bibliotecii, închiriată de regulă unor sindrofii din afara Academiei. Aproape zilnic, ori de cîte ori ies în pauză, văd descărcîndu-se din dubițe pe care scrie Catering farfurii, tacîmuri, cratițe.
Ce se întîmplă? am întrebat la un moment dat, convins că acolo s-a deschis un restaurant.
Nu se întîmplă nimic deosebit. Are loc un simpozion. Și cum în România nu există dezbatere de idei care să nu se încheie cu mici, muștar și chiar friptane, se fac pregătiri pentru masa de după simpozion. După Lansarea Proiectului de țară știu ce se va întîmpla. În fața Aulei se vor descărca tăvi cu mici nu numai dimineața, ca pînă acum, ci și după amiaza, ba chiar și noaptea uneori!
sursa; cristoiublog.ro
