“Tot ceea ce auzim este o opinie, si nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectiva, si nu adevarul.” (Marcus Aurelius)

Nu știu dacă de aici, din munți, aș putea privi mai distant și mai realist brambureala dâmbovițeană, dar știu cu siguranță că pot discerne câteva adevăruri și câteva intoxicări livrate populației în ultima săptămână. Am cunoscut personal toate personajele pe care le voi analiza și cunosc câteva detalii din afacerile care inflamează presa și mai ales publicul de acasă.
Ce au în comun actorii ultimei săptămâni? În primul rând, un bagaj cultural precar. Vorbesc mult, acționează haotic, fără finețurile unui plan bine gândit. Lucrurile au luat-o razna și fiecare aruncă și împroașcă cu ce are la îndemână fără a aprecia unde lovește, cum lovește și mai ales dacă o lovitură reușită îi poate fi și benefică.
Nu cred că mai există vreun cetățean cu scaun la cap care să creadă că există vreo instituție a statului neatinsă de corupție. De la Parlament, Președinție, Justiție, Servicii, Presă, Biserică sau Armată și până la cel mai mai mic organism statal de reglementare sau verificare, peste tot există metastaze, mai mici sau mai mari ale cancerului corupției care se tot dezvoltă de 25 de ani, sub privirile noastre, cu îngăduința noastră și mai ales în fața resemnării noastre. Amatorii teoriei conspirației, nu puțini la număr, vor spune că exact asta se dorește, haos. Din haos nu se poate ieși decât cu o dictatură sau cu o nouă Putere, marionetă a unei Puteri străine. Eu cred însă contrariul, acest haos ne caracterizează, îl gustăm cu plăcere și l-am creat cu plăcere. Fiecare dintre noi își poate azi revărsa ura pe oricine. Putem urî cu plăcere și în voie orice politician, orice om de afaceri, orice Putere străină, aliată sau nu, toți suntem fericiți că am avut dreptate și toți spunem cu mândrie amicilor: “Ți-am spus eu, și ăsta era corupt!”. Scandalul e prea mare și nimeni nu vrea să analizeze situația creată fără ranchiună și fără parti-pris-uri. Avem sute, mii de corupți și corupători, evident că toți au o vină profundă în scufundarea României în mocirla din ultimii 25 de ani, dar nimeni, absolut nimeni până acum, nu vrea să analizeze sinapsele acestei corupții generalizate.

Umil, foarte umil, fără a crede că dețin suficiente informații pentru a contura perfect adevărata stare de lucruri din societatea românească, voi încerca să fac o analiză a sinapselor și a neuronilor cei mai importanți din fenomenul comisioanelor și al para-ndărăturilor în afacerile cu statul.
După 1990, am asistat la un boom al economiei de piață prin nașterea a zeci de mii de afaceri private. Din păcate, selecția naturală nu a funcționat corect, pentru că singurele societăți care au reușit să prospere și să crească, uneori disproporționat într-o așa scurtă perioadă, au fost doar acelea care au beneficiat de contracte cu statul. Până și cei care au avut succes în afaceri private cu privați jinduiau la o mică afacere cu statul. Cu statul, nu puteai să pierzi, riscul era zero, statul pierdea mereu și asta făcea diferența. Într-o discuție cu Florin Talpeș, CEO-ul de la Softwin, care reușise să-și vândă cu succes produsul BitDifender, atât la noi, cât și în străinătate, am fost surprins de regretul și disperarea sa că nu reușește să câștige nicio licitație cu statul în IT, pentru ca Siveco, Omnilogic și HP iau tot și nu lasă nici măcar câteva firimituri. Cum decidenții de la aceste trei mari entități din IT îmi erau clienți, ba chiar unul mi-a fost acționar la WBS, am întrebat cu curiozitate de ce nu îi lasă și pe ceilalți să culeagă firimiturile de la masa bogaților, erau multe contracte de câteva milioane, ei erau atrași mai ales de cele ce depășeau 100 de milioane. Răspunsul a fost pe cât de simplu, pe atât de logic. Puterea politică, odată ce își perfecționa un canal de fraudat statul și de încasat ușor comisioane și para-ndărături, nu mai voia și alți jucători în ecuație, așa că, inevitabil, chiar și la contracte de sute de mii, se ducea la același consorțiu, unde sinapsele funcționau perfect, și îl ruga, îl implora să accepte și un contract mic.
Sinapsele au fost create profesionist și unse cu atenție în perioada 2000-2004. Acesta este și logica pentru care Năstase a fost atât de apreciat de mediul de afaceri. Totul era de dinainte stabilit și sistemul funcționa perfect. O să vă explic cum funcționa în IT și metalurgie, pentru că de acolo am cele mai multe informații. Să presupunem că Ministerul Educației vrea să-și doteze școlile cu hard și soft într-un program agreat unanim, și de beneficiar, și de furnizori. Ministerul Educației stabilește bugetul, atât, doar cifra ce va fi cheltuită. Cu această cifră în mână, liderul consorțiului, de obicei un executiv de la o multinațională americană, în cazul nostru rudă prin alianță cu Președintele Bush Jr., face caietele de sarcini. Este esențial ca cei ce vor câștiga licitatia să facă și caietele de sarcini. Ei vor hotărî de ce are nevoie școala românească, evident în funcție de ce au ei de vânzare, adică materialele nevandabile, uzate moral, resturile din producțiile mai vechi. În plus, caietele de sarcini trebuie să aibă niște cerințe imposibil de îndeplinit de concurență, adică de alte multinaționale care ar dori să le strice afacerile. Numai că statul român e un prost platnic, el plătește târziu și există riscuri de devalorizare, multinaționalele nu acceptă așa ceva, ele vând cu banii înainte, ca la curve. Vă rog sa-mi scuzati comparația, dar sunt convins că politicienii care aprobau aceste achiziții se încadrează perfect în această descriere. Deci, odată hotărât cine va câștiga licitația, rămâne de aranjat consorțiul câștigător și circulația banilor. Multinaționala americană îi vinde lui Omnilogic partea de hard cu credit furnizor și cash. Omnilogic, cum nu are cash, se duce la Marinel Burduja, la Raiffeisen, și ia un credit în baza contractului câștigat cu statul sau, dacă suma este prea mare, se poate apela la factoringul de 20% oferit cu generozitate de Standard Chartered (Ericsson prefera factoringul). Softul e preluat de Siveco, veriga slabă, Siveco nefiind capabilă să plătească cu ușurință para-ndărătul. În același consorțiu castigator, mai intră o firmă europeană, de obicei din țările baltice, care acordă consultanță și alte prostii, dar care are rolul cel mai important, acela de a plăti para-ndărăturile și comisioanele aferente. Firma baltică transferă tot ceea ce primește, minus un comision infim, pe conturile private și cifrate ale managerilor de la firmele din consorțiu, de obicei în Austria și Elveția (moda Dubaiului a apărut mult mai târziu, iar moda cipriotă s-a dovedit falimentară după “naționalizarea” conturilor din insulă.) Politicienii, în perioada 2000-2004, aveau taxă de 10%, dar doreau doar bani la pungă. După câștigarea licitației și livrarea mărfurilor, statul plătind greu, anumiți decidenți trebuiau unși pentru “a da drumul la bani“, cum se spunea în jargon. Deci, dintr-o licitatie de 100 de milioane, 10 rămâneau la factorul politic, iar marfa achiziționată nu costa mai mult de 50 și era și depășită moral. În schimb, contractele din IT aveau avantajul că mai creau ceva plusvaloare pentru actorii principali, că doar existau consumabile la hard și licențele de la soft… Un exemplu elocvent este că, deși Softwin era distribuitorul de licențe Microsoft, el nu apuca niciodată să dea licențe și la stat. Logic, erau prea ieftine și aveau discount prea mare.

-va urma-

 

Sursa: mareaspovedanie.ro

Comentariile sunt închise.