Cristian Sima, dezvăluiri incredibile despre imperiul lui Dan Voiculescu | Lăcomia tranziţiei!

Dan Voiculescu a fost acuzat multă vreme că ar deține banii dictatorului Nicolae Ceauşescu. Aceşti bani nu au existat. Nu existau conturi şi bunuri în străinătate aşa cum s-a întâmplat în cazul Marcos, Peron sau în cazul Șahului Iranului, Reza-Pahlavi. Securitatea avea însă firme de comerţ exterior, firme mixte unde oamenii securităţii puteau face operaţii financiare. E bine de ştiut cum funcţionează conturile cifrate din Elveţia. Un cont cifrat are un număr atribuit de banca şi o parolă stabilită de client. La deschiderea contului, clientul este obligat să semneze o declaraţie în care precizează cine este beneficiarul economic al fondurilor depuse. Evident, nimeni nu a declarat că beneficiarul economic ar fi fost statul român. Deci, toate conturile cifrate ale acestor societăţi aveau din start beneficiari economici persoane fizice, adică agenţi DIE.

Din cauza foamei de valută a lui Ceauşescu, toate aceste conturi nu foloseau decât ca o trambulină pentru repatrierea banilor încasaţi din exporturile ţării. Ele nu conţineau mari sume. Exporturile însă nu erau plătite de către occidentali decât după o perioada de timp de la recepţie, perioadă care ajungea până la 90 de zile, ca şi astăzi. Asta presupune că după Decembrie ‘89 în aceste conturi au mai intrat bani din plăţile beneficiarilor occidentali. De fapt, doar aceşti bani au putut fi deturnaţi, profitând de haosul creat la revoluţie.
Conturile cifrate sunt folosite doar pentru a ascunde plătitorul atunci când se efectuează un transfer din ele către un alt cont şi pentru a ascunde beneficiarul atunci când sunt viraţi bani în acel cont. Concluzia e foarte simplă. Beneficiarii noştri externi cunoșteau numerele acestor conturi, iar băncile cunoşteau beneficiarul economic. De asemenea, este foarte important de subliniat că dacă cineva ar cunoaşte numărul de cont şi parola, tot nu ar putea să efectueze niciun transfer. Banca ştie cine poate efectua transferuri, există persoane autorizate să opereze şi în arhivele băncilor elveţiene, ele există cu identitatea lor reală. E drept că, dacă o persoană deschide un cont cu un paşaport fals, lucru posibil pentru agenţii securităţii care dispuneau de multiple identităţi, atunci e foarte greu de descoperit cine se află în spatele acelui act de identitate. Pe scurt concluzia este că atât securitatea cât şi băncile elveţiene ştiu bine ce s-a întâmplat cu fondurile societăţilor mixte de comerţ exterior după Decembrie 89.

Bazat pe delaţiune continuă, sistemul de dinainte de 89 nu permitea nimănui să dispară cu fondurile României, chiar dacă avea deseori ocazia s-o facă. Fiecare agent era supravegheat de un alt agent, care la rândul lui era controlat de un alt agent şi tot aşa. Deci, devorarea unei astfel de prăzi se făcea în haită, nu de unul singur.

Marea calitate a lui Dan Voiculescu este că a ştiut să-şi plătească regeşte colaboratorii şi aliaţii, începînd din noaptea de 25 decembrie când pericolul întoarcerii lui Ceauşescu era înlăturat, şi până în ziua de azi. Voiculescu şi-a ales colaboratorii după chipul şi înfăţişarea proprie, calitatea lor de bază trebuind să fie tupeul. Lasă-ţi angajaţii să te contrazică având aroganță şi tupeu, joacă în fața lor cartea umilinței şi vei putea să-i manipulezi cu uşurinţă. Voiculescu este un adevărat maestru în a manipula şi mângâia orgolii. Cel mai uşor se conduc prostii şi orgolioşii.

Niciun angajat de-al lui nu străluceşte prin educaţie , cultură sau inteligenţă, dar toţi excelează la capitolul orgoliu, tupeu şi infatuare. Nu l-am cunoscut personal pe varan, dar i-am cunoscut foarte bine pe câţiva dintre cei mai importanţi colaboratori ai săi. Varanul a mai înţeles un lucru esenţial, nu poţi fura de la stat fără să-ţi laşi angajaţii să te fure. La fel ca SOV , Voiculescu este convins, mai bine zis era convins, că poate cumpăra pe oricine. Filosofia lor e că fiecare persoană în România are un preţ şi greu e doar să identifici preţul corect. Trebuie să recunosc că nu se înşela în acesta privinţă.

***

Când am ajuns în România, după 8 ani de absenţă, în aprilie 1997, primul meu contact cu tranziţia şi cu noul tip de societate ce se încropea pe malul Dâmboviței a fost, chiar în prima seară, o emisiune a lui Marius Tucă: „Milionarii de la miezul nopţii”. Recunosc că am fost impresionat de acea emisiune. În platou, Marius Tucă şi CTP ul încercau să dea de capăt încurcatelor iţe care duseseră la falimentul Bancorex, subiectul cel mai cald la acea vreme. Reuşiseră să înţeleagă destul de multe lucruri şi cei doi invitaţi, Grigore Maimuţ şi Ana Capeţi erau puşi la zid cu multe argumente pertinente.

Era începutul jurnalismului de investigaţie, CTP ul era destul de bine pregătit şi încă nu devenise atotştiutor, nici deţinătorul adevărului absolut. Tucă era incisiv dar decent, una peste alta făceau emisiuni destul de interesante pentru o populaţie care habar nu avea de lumea financiară. Erau, ce-i drept, ajutaţi şi de actorii pieţei financiare româneşti care proveneau tocmai dintre lupii tineri racolaţi de Pacepa şi care nu erau încă familiarizaţi cu scheme financiare complicate. Şmecheriile erau banale astfel încât până şi Tucă şi CTP -ul reuşeau să le dea de capăt. Peste ani destinul a făcut că prima mea apariţie televizată să aibă loc în 2004, exact la ”Marius Tucă show”, o emisiune în continuarea celebrei „Milionarii de la miezul nopţii”.

În 2004, BNR a liberalizat contul de capital, ceea ce le permitea românilor să deschidă conturi în afară ţării, să cumpere şi să vândă asseturi străine şi deci implicit să poată investi la orice bursă din străinătate, inclusiv pe Wall Street. Cum firma mea WBS Holding se ocupa cu astfel de investiţii, am pregătit din timp momentul şi exact în ziua în care legea intra în vigoare am făcut o impresionantă lansare la Intercontinental.

Cum la acea vreme nu îmi arogam calităţi de entertainer, lansarea a fost condusă de Lucian Mândruţă de la ProTv şi de Andrei Postelnicu, un analist alungat de pe Wall Street, care însă reuşea să impresioneze în pionieratul pieţei de capital de la noi. Am invitat crema politicienilor şi afaceriştilor vremii şi am organizat chiar un concurs. La deschiderea bursei de la NY fiecare invitat a primit din partea casei 3000 de dolari şi a putut să cumpere sau să vândă o acţiune listată pe Wall Street. După o săptămână, cel care a realizat cel mai mare câştig putea să retragă atât capitalul făcut cadou cât şi profitul realizat. Câştigătorul, surprinzător, nu a fost un personaj cunoscut ci o ziaristă de la Radio România Actualităţi care a investit cel mai inteligent în acţiuni Nokia şi care a plecat cu o suma frumuşica, vreo 7000 dolari.

Au fost primele tranzacţii live făcute de români la Wall Street, din România, şi toţi erau impresionaţi de levierul de 1/10 aceasta însemnând cum poţi cumpăra de 30000 dolari cînd ai doar 3000 pe cont. Agenţia de publicitate care mi-a organizat evenimentul mi-a sugerat ca după ce vom termina chermeza de la Intercontinental, să mă duc într-un show televizat şi să-mi prezint societatea, mai ales că era ceva nou , necunoscut pentru romanul de rând care se chinuia încă să investească în acţiunile de la BVB.

Aşa am ajuns, la sugestia lor, să fiu invitat la Marius Tucă show. Invitat era un mod de a spune, pentru că invitaţia m-a costat 10000 de dolari şi mare a fost surpriză când am văzut că plata se face, nu la antena 1, ci în contul firmei de producţie deţinute de Tucă. A două zi după emisiune , am aflat şi că preţul pentru a fi invitat nu era fix ci depindea de puterea de cumpărare a invitatului , al meu cred că a fost enorm dar, deh, numele de Wall Street aducea şi o anumită inflaţie, doar nu era să fie ca şi preţul napolitanelor Joe. Prietenul Mircea Dinescu m-a făcut a două zi cu ou şi oţet pentru că, dacă i-aş fi spus, aş fi redus preţul la 2000 şi el s-ar fi ales cu jumătate din bani ca para-ndărăt de la Marius Tucă.

Emisiunea a avut încă doi invitaţi în afară de mine, pe Ilie Şerbănescu şi pe Adrian Vasilescu. Deşi a costat cât un Cielo, a trebuit să accept doar jumătate din timpul ei, pentru simplul fapt că în Irak mai murise un român şi asta era o ştire de breaking-news. Nu vă închipuiți că emisiunile unde eşti invitat contra cost sunt aranjate. Nu am ştiut întrebările şi nici măcar nu mi-aş fi dorit. Faptul că plăteai îţi dădea doar dreptul să ajungi în direct, acolo te descurcai cum puteai. Faptul că nimic nu era aranjat , cred că ajută foarte mult moderatorul să îşi spele conştiinţa după ce îţi ceruse bani că să te invite. De fapt, ce aş putea să-i reproşez lui Tucă, mi-a tăiat factură pe firma lui de producţie deci, pentru el era că o publicitate mascată. Totuşi , în timp, acesta tehnică empirică de a taxa invitaţii s-a dezvoltat şi s-a rafinat astfel încât s-a transformat în şantaj.

Am plătit doar de două ori în viaţă mea invitaţiile la TV, la Antenă şi la TVR cu Chirieac şi Burtea. La TVR se lucra cu cashul la purtător , nu se complicau la vremea aceea să-şi facă firme şi să taie facturi. Emisiunea a avut un mare succes de audienţă, ceea ce l-a determinat pe Tucă să mă felicite şi apoi să încerce să mă reinvite , de dată asta pe gratis. Am pus condiția să-mi fie returnați cei 10000 dolari, de la emisiunea precedentă. El nu a acceptat, eu nu am cedat, cu timpul a renunţat să mă mai invite.

Al doilea voiculescian cu care m-am intersectat a fost Bogdan Pascu. El a lucrat cu soţia mea la Citroen, la Tăriceanu. Cum Pascu a fost prins cu mâța-n sac, Tăriceanu l-a dat afară. Pascu era tată de cîteva luni şi cum avea un salariu mai mare decât al soţiei, a profitat de legea vremii şi a intrat el în concediu de maternitate, spre disperarea lui Tăriceanu, care a trebui să-l plătească încă o bună bucată de vreme. Pascu a plecat de la Citroen cu secretara lui Tăriceanu, lăsându-şi nevasta cu un copil de cîteva luni în brațe, şi fără posibilitatea de a intra în concediu de maternitate.

Odată plecat a intrat în politică la Partidul Umanist – adică la Voiculescu – şi, culmea ironiei, a ajuns viceprim-ministru în guvernul Tăriceanu. Soluţia imorală nu a fost doar pentru Băsescu, ci şi pentru Tăriceanu, care trebuia să-şi suporte fostul angajat oneros în dreapta lui la fiecare şedinţa de guvern. Iţele şi compromisurile politicii româneşti vor crea de-a lungul timpului multiple situaţii penibile şi hilare. Povestea lui Pascu nu este decât lema teoremei care spune că în politică ajung doar acele persoane care nu se pricep la nimic.

Al treilea străjer al varanului este o femeie dar, de departe, studiul de caz cel mai spectaculos. N-am înţeles niciodată de ce politicienii români nu au luat exemplu de la occidentali, că ţiitoarele nu trebuie să ajungă niciodată să-ţi ţiuie la ureche pe holurile instituţiilor statului. Propulsată de Mugur Isărescu din purtătoare de cuvânt direct în sfera „marii finanţe” româneşti, această doamnă a avut o carieră fulgurantă care continuă şi în ziua de azi. Deşi, de departe, Elena Udrea este paroxismul acestui fenomen, ea a avut două deschizătoare de pârtie nu mai puţin celebre: Corina Creţu şi Gabriela Firea.

Deşi nu mai doream să am de-a face cu trustul Intact, după ceva vreme, lăcomia mea de popularitate şi faima m-au determinat să accept o propunere a lui Radu Preda de la Săptămînă Financiară. După ce mi-a garantat că articolele mele nu vor fi modificate nici măcar la nivel de virgulă, am acceptat să scriu câte un comentariu economic în ziarul tinerei speranţe financiare a lui Dan Voiculescu, Gabi Firea. Lucrurile mergeau destul de bine, neavând nicio tangenţă cu Doamna, eu îi dădeam textele direct lui Radu Preda. Era în perioada scandalurilor cu Rompetrolul lui Dinu Patriciu şi la un moment dat am scris un text entuziasmant pentru editorii mei „Petrolul lor şi petrolul nostru”. Cum doamna Firea modera o emisiune financiară tip monolog, am fost solicitat să-mi citesc textul care deja avusese o importantă audienţă în Săptămână Financiară. Mi-au trimis o echipă de operatori la mine în birou, care m-au înregistrat declamându-mi propria creaţie. A fost ultima dată când am acceptat ceva înregistrat.

Surpriza a venit când am vizionat emisiunea care s-a numit… Petrolul lor şi petrolul nostru. Gabriela Firea şi-a însuşit textul, toată emisiunea a fost doar textul meu citit de vedetă voiculesciană fără nicio referinţă la autor. Am telefonat protestând politicos, atât la Radu Preda cât şi la Gabriela Firea. Mi s-a răspuns nonşalant că odată publicat în ziarul trustului, textul devine proprietatea lor şi pot face cu el ce vor. La întrebarea: ”atunci de ce a fost nevoie să mă înregistraţi citindu-mi textul, dacă oricum doreaţi să-l plagiaţi?” mi s-a răspuns că astfel îmi pot dovedi că aş putea deveni o vedetă a antenelor dar, doar dacă aş accepta câteva compromisuri. Recunosc, i-am refuzat în stil becalian şi de atunci am refuzat orice altă invitaţie sau propunere venită din partea voiculescienilor.

Analizând azi la rece, trebuie să recunosc că oricum eram într-o poziţie de forţă, deja avusesem un enorm succes la cele 7 emisiuni făcute cu Mircea Dinescu la RTV şi îmi câştigam prea bine pâinea pe Wall Street că să fiu dispus să fac orice fel de compromis. Dar dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, nu ştiu dacă aveam aceeaşi demnitate. Vorba lui Dinică în Filantropică: „La banii tăi îţi permiţi să ai demnitate?”

Dan Voiculescu şi-a asigurat fidelitatea angajaţilor, nu atât prin salarii şi beneficii cât mai ales prin stilul de a le da senzaţia că sunt toţi nişte mici dumnezei în propria ogradă. Minciuna şi aroganța s-au propagat de la vîrf spre bază, lăsând liberă baza să-şi hiperbolizeze ura şi mitocănia. La fel și Adrian Sârbu, a transferat la bază prostul gust şi manelismul, la fel şi ceilalţi patroni de presă au încurajat orice pornire care semăna cu a lor. Onoarea nu e să faci mereu ceea ce trebuie, ci să reuşeşti să negociezi cu consecinţele. Așadar, de ce să împroști tu cu mizerii, când o pot face angajații pentru tine?

Sistemul de interviuri aranjate la televiziunile de ştiri, ca şi şantajul publicitate contra ciocul mic, s-au dezvoltat în timp fără nici o restrişte. Practica era atât de răspândită şi atât de bine acceptată de toţi încât nimeni nu îşi mai punea problema, nu de morală, dar nici măcar de legalitate. Câtă vreme am fost acţionar şi finanţator la HotNews, am primit tot felul de astfel de cereri şi mi s-au oferit contracte de publicitate, bani sau orice mi-aş fi dorit. Oamenii care mi-au făcut aceste propuneri au fost profund şocaţi de refuzul meu, încadrându-mă în categoria idioţi patentaţi. Radu Dimofte, prin Andrei Băjenariu sau Renato Neagoe, doreau ca jurnaliştii de la HotNews să abandoneze investigaţiile referitoare la afacerile lor imobiliare, ba chiar erau convinşi că primul articol critic nu e nici pe departe un început de anchetă ci doar o sugestie de şantaj şi o propunere de negociere.

Maximul acestor propuneri de mituire a jurnaliştilor de la HotNews a fost momentul când m-am trezit cu producătorii unui film care, măcelărit pe bună dreptate de Iulia Blaga în HotNews, îmi cereau să fac ceva cu critica de film. Deşi acţionar al site-ului timp de peste 7 ani, nu m-am amestecat în politica editorială şi mărturisesc că pe Iulia Blaga, critic de film, nu am cunoscut-o personal niciodată, deşi îi citeam cu multă plăcere comentariile. Ceea ce vreau să subliniez însă, e că toate acestea s-au putut întâmpla doar pentru că eram o persoană independentă financiar, care nu avea afaceri cu statul şi care nu participase nici măcar la o singură licitaţie publică. Pe de altă parte, nu pot să spun că nu eram la fel de lacom ca şi cei care mă înconjurau. Nu banii erau importanţi pentru mine, ci puterea, faima şi celebritatea. Şi, credeţi-mă , astfel de lacomii nu se pot ignora.

***

Dacă suntem impresionați de agoniseala lui Dan Voiculescu, este doar pentru că acest personaj nu a avut bunul simț să stea în umbră.
Vă voi povesti și cum stau lucrurile cu lăcomia multinaţionalelor şi mai ales cu lăcomia secolului, piaţa produselor subprime la care am participat prin crearea algoritmului Abacus.

Honni soit qui mal y pense! (n. red. „Ruşine aceluia care se gândeşte la rele!”)

Text publicat de Cristian Sima pe contul personal de Facebook, în ciclul „Marea spovedanie”

N. Red.: Fotografia cu titlul „Acasă”  face parte din albumul publicat de Dan Voiculescu pe blogul personal la categoria „Tinereţe”