Cristian Preda | „Vin vremuri grele!”

Avem, pe de o parte, criza ucraineană şi politica expansionistă a Kremlin-ului, o reală ameninţare la adresa întregii Europe. Avem, pe de alta, expansiunea, inclusiv în Parlamentul European, a populismului, a naţionalismului şi a extremismului, care fac, direct sau indirect, jocurile Moscovei. Şi mai avem partide care, deşi nu se revendică a fi din aceste familii politice, fie joacă, direct sau prin interpuşi, cartea naţionalismului, fie sunt tentate să îmbrăţişeze teme extremiste.
L-am invitat pe europarlamentarul PMP Cristian Preda la un dialog despre modul în care e perceput din Parlamentul European acest cumul de ameninţări la adresa UE. Concluzia este că „Ofensiva rusă caută să ajungă la braţul Chilia. Vin vremuri foarte grele şi cred că ar trebui să fim pregătiţi, atât politic, cât şi militar, pentru o confruntare pe care nimeni n-o bănuia acum un an”.

„PSD ne propune o reformulare a naţionalismului ceauşist”
Sunteţi coleg în Parlamentul European cu politicieni „mândri că sunt români” şi, în plus, „care vor apăra România”. De ce e nevoie de mesaje naţionaliste – care, prin prezenţa lui Martin Schulz la lansarea campaniei, primiseră practic girul Socialiştilor Europeni –, din moment ce membrii PE sunt reprezentanţii popoarelor Uniunii, nu strict ai ţării care îi trimite la Bruxelles?
Aş observa, mai întâi, că e contradictoriu să pui împreună mândria şi o promisiune defensivă. Atunci când aperi ceva, eşti cu arma în mână, nu ai timp să îţi reciţi îngâmfarea. De fapt, PSD ne propune o reformulare a naţionalismului ceauşist.
De ce a participat Martin Schulz la circul socialiştilor români? Din acelaşi motiv pentru care a închis ochii la alianţa socialiştilor bulgari cu extremiştii de la Attaka: pur şi simplu, pentru socialiştii europeni, în Est sunt îngăduite derive. Unii vor spune că e o consecinţă a unui complex de superioritate. Eu cred că e vorba despre indiferenţă etică.
A folosit naţionalismul PSD în campanie? Mi-e greu să spun. Au obţinut mai puţine voturi decât le acordau sondajele. Să fie oare din pricina unei rezerve faţă de naţionalismul tâmp?

Percepeţi vreun mesaj subliminal transmis prin acest slogan de campanie?
Singurul mesaj subliminal este: suntem ceauşişti, nu ne-am schimbat, contaţi pe noi! Cum nostalgicii sunt numeroşi, bazinul electoral e mare. Va fi fost el atins?

Au mai fost state ai căror politicieni, parte a aceluiaşi grup politic sau a altuia, care au jucat, în campania pentru europarlamentare, cartea naţionalismului?
Sunt partide din alte grupuri politice care au jucat cartea naţionalistă. Mă gândesc la Frontul Naţional din Franţa, la Democraţii suedezi, la Partidul Poporului Danez sau la Partidul Finlandezilor (în trecut: Adevăraţii Finlandezi). Dacă Marine Le Pen, care conduce FN, nu a reuşit să constituie un grup politic distinct, în schimb naţionaliştii danezi şi cei finlandezi sunt în grupul Conservatorilor, alături de colegii lui David Cameron şi Alternativa pentru Germania, în vreme ce naţionaliştii suedezi au fost primiţi în grupul condus de Nigel Farage şi din care mai fac parte italienii din Mişcarea 5 stele.

„Partidul România Unită reia teme şi propuneri politice ale PUNR şi PRM, din anii 90”
Au trecut doar trei luni de la alegerile pentru PE – pe care alianţa PSD-UNPR-PC le-a câştigat cu sloganuri naţionaliste –, când în ţară a fost anunţată apariţia Partidului România Unită, înfiinţat de Bogdan Diaconu, fost membru PSD, colaborator al Vocii Rusiei. Pun apariţia acestui partid ultranaţionalist faţă în faţă cu o declaraţie relativ recentă a geostrategului Stratfor, Robert Kaplan, care, vorbind despre metode pe care le-ar putea folosi Rusia pentru a influenţa opinia publică, amintea dorinţa puterii de la Kremlin ca partide naţionaliste de dreapta să aibă succes în Europa. Ceea ce vedem poate fi parte a unui scenariu gândit la Moscova, la care PSD nu şi-a permis, încă, o contribuţie directă şi asumată oficial, ci doar prin interpuşi?
Dacă nu mă înşel, Bogdan Diaconu şi-a început cariera la PSD, a trecut pe la Partidul Conservator, a revenit la socialişti, după care a înfiinţat PRU. E interesant de remarcat faptul că fondarea partidului a fost precedată de publicarea unei cărţi cu titlul România Unită, ca şi a unei serii de articole de presă foarte vehemente. Avem de-a face, altfel zis, cu un ideolog. Din câte îmi dau seama, este vorba despre o reluare a temelor şi propunerilor politice făcute de PUNR şi PRM, în anii nouăzeci: scoaterea în afara legii a UDMR, unirea cu Moldova în afara Uniunii Europene, întărirea rolului SRI în politica de zi cu zi, teza potrivit căreia „ne salvează un lider ca Vlad Ţepeş” etc. etc.
Nu pot specula în privinţa Rusiei şi a planurilor pe care le-ar fi urzit în România şi, cu atât mai puţin, în privinţa prezenţei sau absenţei dlui Diaconu din aceste planuri. Am bănuieli, dar nu certitudini, aşa că nu mă voi exprima.
Ceea ce pot să vă spun, în schimb, fără ezitare, este că în Parlamentul European avem apărători foarte vocali ai Rusiei: atât printre radicalii de stânga, cât şi printre cei de dreapta. Extremele se întâlnesc din nou. Din România, nu există în forul european parlamentari care să se fi afiliat la grupurile politice radicale, dar printre euro-deputaţii pesedişti şi aliaţii lor din PC şi UNPR se găsesc, am eu impresia, admiratori ai Rusiei şi ai stilului autoritar.

“Mă îngrijorează faptul că, în PE, mai multe partide venerabile şi moderate sunt tentate să îmbrăţişeze teme extremiste”
Extremismul escaladează în Europa. În Parlamentul European au intrat, în mai, nouă partide de extremă dreaptă. Câte noi locuri au câştigat în această legislatură faţă de precedenta?
Dacă extrema dreaptă e grupul lui Farage, atunci creşterea e de la 32 la 48 de membri. A crescut mult şi extrema stângă, care are 51 de aleşi, faţă de 35, în 2009. E semnificativ şi faptul că tabăra non-afiliaţilor, adică a deputaţilor refuzaţi de toate grupurile, inclusiv de comunişti şi naţionalişti, şi-a sporit efectivele de la 22 la 52. Dacă adunăm toate aceste persoane, avem o cincime dintre aleşi între extremişti.
Sunt deja motive de îngrijorare?
Pentru un moderat ca mine, avem toate motivele să fim îngrijoraţi. Fiindcă aceşti deputaţi sunt expresia unei sensibilităţi, tot mai prezente în spaţiul public, din câteva state-membre şi care atribuie Europei eşecul în politicile naţionale. E, de fapt, simplu să fii incapabil şi să dai vina pe Bruxelles. Din punctul de vedere al deciziei, extremiştii nu au influenţă în PE. Sunt, însă, foarte vocali. Ce mă îngrijorează, pe de altă parte, este faptul că mai multe partide venerabile şi moderate au fost tentate să îmbrăţişeze teme extremiste, cu ambiţia de a vâna pe un teren care le era străin. „Dacă noi nu spunem nimic, dacă noi nu formulăm îngrijorările deja exprimate de radicali în spaţiul public, într-un mod ceva mai rezonabil, atunci extremiştii vor câştiga şi mai multă simpatie” – cam aşa au raţionat şi conservatorii britanici, şi partide membre în PPE, care erau confruntate acasă cu extremişti. Ce s-a petrecut până la urmă? Populismul s-a extins. UKIP a câştigat şi mai mult de când David Cameron a încercat să-l imite pe Farage. În Franţa, Frontul Naţional a devenit şi mai influent de când câţiva membri UMP au îmbrăţişat tezele lui le Pen. Alegătorii preferă mereu copiei originalul. Singura soluţie e moderaţia, nu imitarea flască a radicalilor. Altfel spus, Europa nu are nevoie de forme leşinate de extremism, ci de soluţii rezonabile şi raţionale.

Continuarea interviului o puteti citi pe www.timpolis.ro