“Amintirea regelui dac Decebal o găsim puternic întipărită, în cursul Evului Mediu, la dinastiile regale din Spania, Danemarca și Suedia. Într-un excelent studiu, Alexandru Busuioceanu a pus în lumină moștenirea getică a regilor Spaniei, începând din secolul VII și până în secolul XIII. Am putea spune că la baza Reconquistei spaniole au stat eroii: Decibalo, don Dicineo sau don Buruista, amintiți de toți istoricii iberici ai epocii.
Într-un studiu recent, autorul Juan Ramon Carbo Garcia a pus în evidență faptul că emblema regală a regilor catolici Ferdinand și Isabella păstrează simbolurile moștenirii getice: arcul și săgețile.
O altă contribuție importantă care relevă aportul imagologic al regilor daci la constituirea regatelor nordice ale Europei i se datorează lui George Pântecan. Domnia sa a publicat un amplu și documentat studiu asupra moștenirii dacice din regatele nordice ale Europei. Reținem din documentele aduse în discuție că regatul danez era numit în bula papală din 1133 DACIAE. Denumirea DACIA este folosită de biserica Romei pentru a defini întreaga Scandinavie, Islanda, Groenlanda, Estonia și o parte din Letonia până în anul 1527 (adică timp de patru secole). Primul scriitor al Suediei este nimeni altul decât Petrus de Dacia, elevul lui Thomas d’Aquino…” (Regii dacilor – Dan Oltean, pagina 883-884)
În contextul revendicării unor rădăcini getice de către regii Spaniei, Danemarcei și Suediei, în Evul Mediu, nu este o surpriză să descoperim și în Peninsula Italică povești despre aceștia. De altfel, istoricul Dan Oltean subliniază că: “Amintirea regilor daci a fost puternică și printre locuitorii peninsulei italice din evul mediu. Există astfel atât la nivelul cărturarilor, dar și la nivelul populației urbane, povestiri despre moartea unui fiu sau fiice a regelui Daciei pe teritoriul Italiei.”
Această poveste vorbește despre moartea unui fiu de rege în capitala imperiului care, alergând după o pasăre, ar fi căzut rănindu-se mortal într-o sabie curbă. Traian amână pedepsirea celor vinovați de nesupravegherea prințului, până la revenirea din războiul daci, dar când o face, ea este exemplară. În zona cultă, povestea apare atât în biografia Papei Grigore cel Mare, cât și în Divina Comedie, unde Dante prezintă un dialog imaginar între Traian și mama îndurerată.
“Să fie vorba în aceste povestiri și poeme despre moartea fiului regelui Decebal, ostatic la Roma din anul 102, despre care relatează și episcopul Guevara, preluându-lpe Plutarh?”, se întreabă istoricul Dan Oltean. “Cert este că data morții acestui copil este concordantă la toți autorii medievali: la începutul unui mare război întreprins de Traian. Moartea fiului regelui dac la Roma, cea care a declanșat cel de-al doilea război dintre daci și romani, a lăsat urme adânci în amintirea contemporanilor lui Traian.”
În variantele populare ale poveștii, frecvente mai ales în zona Toscanei secolului XV, se relatează, de această dată, despre fiica regelui Daciei, prințesa Ilisia sau Eilisa, care ajunsă pe teritoriul Italiei moare în condiții martirice, fiind sanctificată sub numele de Sfânta Uliva. Cu toate acestea, primele legende despre Sfânta Uliva apar în regiunea Palermo în jurul anului 448, ceea ce dă consistență poveștii pentru că, evident, prințesa dacă nu putea fi o martiră de secol XV.
Istoricul Dan Oltean încheie acest subiect, în cartea Religia Dacilor, cu următoarele cuvinte: „Toate aceste mituri care apar în povestirile, în cântecele, pe frescele și în sculptura din Italia medievală vor trebui investigate cu maximă profunzime pentru a se descoperi advărul despre fiii și fiicele regilor daci ajunși la Roma și în imperiul roman.”
Dar oare statul roman, prin reprezentanții săi, va considera mai important un astfel de demers, decât restaurarea cu milioane de euro a unor oarecare biserici reformate medievale, după cum a fost practica ultimilor ani? Aceasta-i întrebarea!
Daniel Roxin
