Toată lumea stă cu ochii ațintiți pe spectacolul alegerilor din SUA, o scenetă parcă scrisă de Caragiale dar tradusă cu stângăcie în limba engleză. În mod evident, umorul lui Caragiale nu se poate regăsi în spectacolul electoral american, iar asemănarea se reduce la obligația americanului de a alege răul cel mai mic. Este, dacă vreți, o situație izbitor de asemănătoare cu alegerile în care românii au fost obligați să aleagă între Iliescu si Vadim, două personaje care nu mai necesită nicio prezentare.
Hilary, un Iliescu de sloganuri corect politice grabnic vărsătoriu, și Trump, un Vadim cu mult mai puțin pitoresc decât originalul dar tot atât de agresiv și folosind aceleași tip afirmații simpliste și directe, au avut o primă confruntare față în față.
Pentru noi, românii, meciul a fost mai mult decât predictibil pentru că avem parte de el parcă dintotdeauna. Întrebat fiind despre acuzațiile aduse lui Obama despre locul nașterii și despre taxele pe care nu le declară, Vadimul american a scăldat-o cu talent, asta în timp de Iliescul lor cu fustă o ținea langa cu sloganurile corectitudinii politice, utilizând la maxim frazele marxismului cultural american cu privire la minoritătile de toate felurile. Desigur, nu au lipsit ironiile ”fine” pentru americani. În timp ce Hilary îl alinta spunându-i ”Donald”, Trump o înmuia spunându-i „secretary Clinton”.
Mărturisesc că și eu l-am votat pe Iliescu în competiția cu Vadim. Chiar și acum sunt suparat pe mâna cu care am pus ștampila, dar nu aveam de ales. Ambele opțiuni erau pierzătoare, așa cum nici americanii nu prea au ce alege acum. Ce a urmat după ce l-am ales, știm prea bine.
Vom avea, oare, șansa să vedem la americani ce am ratat?
