Unde erați când a murit Michael Jackson?
Unde erați când a crăpat democrația?
Unde erați când și-a luat un glonț în cap libertatea?
La prima întrebare răspunsu e: într-un aeroport în China. La a doua, în București, în mijlocul primului și ultimului brainstorming din viața mea, mâncând rahat despre pre-paid și post-paid pentru grecii de la Cosmote. La a treia întrebare răspunsu e: în Brașov, în bucătărie, spălând pe jos.
Nu am simțit nimic, niciun fior. Nu mi-a înțepenit spatele, nu mi-au țiuit urechile, nu am simțit încremenirea firii căci firea nu a încremenit ci a continuat să respire sub plăpumioara de zăpadă, să-și umfle nepăsătoare pieptul, ca un șofer de tir beat care adoarme în pat lângă nevasta care a uitat cum arată orgasmul.
Moartea libertății nu s-a făcut simțită.
Moartea oamenilor da. Asta a făcut valuri. S-au făcut reportaje, sondaje, s-a comentat, s-a speculat. Idioți cu proteză, trening și carnet de ziarist au spus că oamenii ăia executați pentru că aveau umor de gust discutabil, au și ei partea lor de vină. Îmi notez în minte: trebuie să am grijă ce zic despre Bugs Bunny sau despre Zâna Măseluță pe viitor. Cine știe ce sectă supăr dacă mă leg de chiloții supraelastici ai lui Hulk.
Oamenii ăia sunt morți și acum se fac demonstrații la care participanții stau în frig, ținând un creion în mână.
Nu se vorbește nimic despre hoitul libertății. Nu se știe unde a fost dus, dacă a fost autopsiat, dacă a fost tranșat sau doar pus bine, la rece.
Nu se suflă o vorbă despre cadavrul libertății dar a început să pută.
Bombe la moschei, musulmani luați la ochi prin cătarea puștii, urmăriri prin păduri.
O să urmeze deportări, legislație care încalcă drepturile omului, abuzuri. O să avem extrema dreaptă la putere și ziduri înalte, mai înalte ca zidul Berlinului, ca zidul Palestinei. Ziduri ridicate să țină afară răul într-o lume în care răul e igrasios și nu poate fi oprit de un zid.
Însă ne poate opri pe noi. Ăștia, săracii, ultimii veniți la masa care, iaca, e strânsă în pripă de chelnerii care se grăbesc să închidă și să fugă acasă.
Ni se va lua farfuria de sub bot, și fața de masă va fi smulsă. Scaunul pe care abia ne așezasem, va fi înșfăcat de mâna lui Marie Le Pen și vom mesteca grăbiți, în drum spre ieșire.
Adio Europa, adio libertate.
La asta mă gândesc și mă întristez gândindu-mă la copiii prietenilor mei născuți într-o lume fără simțul umorului.
Apropo, o știți pe aia cu Isus care merge prin deșert și… Nu?
Isus merge prin deșert și întâlnește un bătrân pe care îl întreabă:
-Ce faci aici singur prin deșert?
-Îmi caut fiul.
-Cum arată fiul tău?
-Are cuie bătute prin mâini și prin picioare.
Isus se dă un pas în spate și emoționat spune:
-Tată!
La care bătrânul răspunde:
-Pinocchio!
Acum zic, dați-mi una cu ciocănelul de șnițele în tâmplă. Cine râde la urmă, nu mai râde niciodată.

sursa feher.wordpress.com