Știrea a fost prezentă ieri în presă, Adrian Năstase a pierdut la CEDO. Fostul premier chemase în judecată statul român motivând că i-au fost încălcate mai multe drepturi în urma judecării și condamnării în dosarul numit ”Trofeul Calității”, judecătorii de la Strasburg nu i-au dat dreptate. Merită însă să intrăm în detaliile acestui caz.

Două lucruri trebuie spuse. Primul, în plângerea depusă la CEDO au fost reluate mai toate acuzațiile care s-au adus, fie în fața ÎCCJ, fie, mai ales, mai apăsat, în mass-media. Altfel spus, o mare mulțime, eu demontasem doar o mică parte acum doi ani jumătate: că a fost un abuz, că a fost un proces politic, că judecătoarea Ioana Bogdan n-ar fi avut dreptul să judece, că Curtea Constituțională n-ar fi fost sesizată, că a durat prea mult procesul, că n-a avut timp pentru apărare, că a fost condamnat fără probe, că au fost prea mulți martori, că n-a putut aduce martori, că nu i-a putut interoga, că judecătorii n-ar fi fost imparțiali și echidistanți, că s-ar fi urmărit eliminarea lui șamd. Nu cred că au lăsat nimic important pe dinafară. Prezentată intern această pledoarie a fost menită să convingă publicul că dlui Năstase i se face în cel mai blând caz o nedreptate, iar în cel mai grav caz un autentic proces politic. Că fostul premier este executat la comandă venită de sus; că e victima unui regim dictatorial. Și probabil că într-o măsură a și reușit. Apoi avocații au dus toată pledoaria asta la CEDO, dar judecătorii de-acolo n-au fost convinși sau măcar impresionați chiar deloc. De fapt, din contră.

Există două etape majore în examinarea oricărei sesizări depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prima etapă o cerere e examinată din prisma admisibilității; doar dacă trece de aceasta Curtea trece la judecarea ei pe fond. Este ușor de explicat noima acestei împărțiri: fără acest filtru, CEDO s-ar sufoca luând în considerare cereri inadmisibile. Peste 90% din cei care apelează la CEDO nu știu exact ce fel de cazuri judecă această Curte și care sunt condițiile care trebuie îndeplinite înainte să fie sesizată – de exemplu, epuizarea căilor de recurs interne. La aceste condiții de (in)admisibilitate, să le zicem formale, se adaugă una care include sesizările, citez din Convenție, ”în mod vădit nefondate”. Cu un cuvânt mai accesibil, invențiile, trăsnăile, fie ele foarte frumos și sofisticat ambalate.

Ei bine, toate plângerile dlui Năstase au fost declarate inadmisibile din acest motiv. Toate, una după alta. N-a rămas nimic din tot pomelnicul care să merite să fie judecat pe fond de CEDO. Punct cu punct și motivat, fiecare plângere a fost declarată ca fiind ”în mod vădit nefondată” și prin urmare respinsă. Toată producția juristului Adrian Năstase, tot efortul ”maestrului” Cazacu sau care va fi fost(*), toată susținerea mediatică a presei prietene și a altor ”maeștri” care vedeau în ”Trofeul Calității” abuzuri grave și condamnări sigure la Strasburg, toate au fost în van. Nu doar că principalul inculpat în ”Trofeul Calității” n-a avut vreun fel de succes cu sesizarea sa, dar, lăsându-i la o parte întinderea și sofisticarea, CEDO a tratat-o în același fel în care le tratează pe cele în care i se cere să anuleze amenzi de circulație sau să rejudece procese între vecini de bloc.

Acestea fiind spuse, țin să-i mulțumesc public dlui Năstase, cu toată sinceritatea. E un caz de cui pe cui se scoate: cum spuneam, campania sa mediatică a reușit să influențeze, poate chiar să convingă o parte din public că e victima unui abuz. A plusat, a insistat să ducă aceleași argumente la CEDO, iar acolo i-au fost demontate categoric și dintr-o sursă de înaltă autoritate. Sigur, nu sunt într-atât de optimist încât să cred că toți cei convinși odinioară se vor răzgândi acum. Dar măcar o parte din ei vor realiza că ”Trofeul Calității” a fost un dosar solid, pornind de la un caz de corupție real, un dosar bine instrumentat și judecat într-un mod corect și imparțial.

În fine, trebuie spus că România este condamnată la CEDO, dar în principal în cazuri privind regimul din închisori, nepăsarea și refuzul autorităților de a îndrepta abuzuri suferite oameni simpli, de multe ori din partea aceluiași stat. Incidental, există și demnitari condamnați care reușesc să aibă câștig de cauză acolo. Dl Mischie, fostul șef la CJ Gorj, a câștigat recent un caz, însă motivul a fost o eroare făcută de instanță într-unul din procese, eroare care i-a lezat un drept. Ce NU există la CEDO este vreun caz în care, de exemplu, Curtea să fi constatat că un dosar a fost făcut de procurori la comandă, împotriva unui demnitar, cu acuzații frivole și/sau probe inexistente. Nu există vreun caz în care CEDO să constate că un dosar de corupție are de fapt substrat politic, că a fost judecat într-un mod categoric incorect și părtinitor, că a fost practic o execuție. Cu alte cuvinte, nu există niciun caz care să justifice câtuși de puțin acuzația că DNA a făcut ”dosare politice”, fie sub dl Morar, fie sub dna Koveși, sau că dna Livia Stanciu și colegii ei de la ÎCCJ ar fi judecat și dat condamnări în ”procese politice”.

COMPLETARE (*) : Aflu și de cine a fost reprezentat, prof. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu, profesor titular la materia respectiva în cadrul Facultății de Drept a Universității București. Bun, ca să nu mă pomenesc cu alte trăsnăi, de tipul : ”tot n-ai dreptate, eu zic că CEDO i-ar fi dat dreptate dacă ar fi fost bine reprezentat”.

 

Sursa: contributors.ro