Medicul Daniela Mariş a publicat pe Facebook o analiză excepţională, abordată din punct de vedere ştiinţific, despre excesele instituţiei de protecţie a copilului din Norvegia: BARNEVERNET şi despre impactul acţiunilor acesteia asupra copiilor despărţiţi de familii.
Citiţi mai jos analiza integrală a medicului Daniela Mariş.
Am urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la san.
Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe fata?”, etc.
Pentru ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.
Le luam pe rand. Teoria atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic John Bowlby si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic determinata, formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial aceasta persoana a fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita generic “persoana de referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de importanta pentru copil, incat acesta isi va organiza comportamentul si gandirea in asa fel incat aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta continuitate fiind esentiala pentru insasi supravietuirea individului respectiv. Copilul va “plati” chiar cu deranjamente functionale pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta. Relatia de atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in viata de adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltarii, agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie, incapacitatea de a stabili relatii semnificative si de lunga durata, instabilitate emotionala, depresie, etc. Este important de precizat aici ca exista cateva tipuri de atasament considerate NORMALE, chiar daca nu toate sunt optime: atasamentul autonom (optim), relational-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De asemenea, exista tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se diagnosticheaza de catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari minutioase, prin teste standardizate si prin verificarea criteriilor de incadrare intr-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza numai la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburari de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta persoanei de referinta asupra copilului.
Toate (aproape) bune si frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii Barnevernet aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”. (Si daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara exceptie, familiile despre ale caror situatii am citit:
1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la prezumtia de VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers fata de normal, si anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii (care in final vor fi luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de atasament. Asta ar insemna automat ca au fost fie abuzati, fie neglijati, fie loviti in vreun fel, astfel incat trebuie neaparat inlaturati din mediul agresiv. Urmarea fireasca a acestei prezumtii este sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi in acest sens.
2. Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o face, deschizand calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunt in care directoarea isi exprima “ingrijorarea” ca “s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate acasa.
3. O alta mare problema este ca diagnosticul de tulburare patologica de atasament (care, in marea majoritate a cazurilor, este FALS) il pun niste persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Daca, in cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatarile de pana acum reiese ca acestia nu aplica nici teste standardizate, nici evaluare repetata, cu stabilirea diagnosticului in functie de toate criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, caci totul se face pe fuga, se declara scurt ca asa ar sta lucrurile, fara dovezi, si se iau copiii in regim de urgenta. Psihologii care au incercat sa semnaleze discordanta intre situatia familiilor si severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declaratiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de Stiinte Aplicate din Oslo, a sesizat, intr-un studiu de psihologie criminalistica, aceasta discrepanta intre problemele familiilor si masurile extreme de preluare de urgenta a copiilor intr-un numar nejustificat de cazuri
4. Felul in care se fabrica dovezile este o batjocura la adresa psihologiei si a medicinei civilizate, in mod special a psihiatriei. Cateva exemple: copilul intoarce fata cand este spalat pe fata de tata – asta inseamna ca se teme de tata sa nu fie lovit, nu o reactie normala a copilului atunci cand i se pune mana uda pe fata, cum este de fapt; copilul priveste cu interes alti oameni de pe strada – aceasta inseamna pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburari reactive de atasament, si anume sociabilitate indiscriminativa a copilului (si nu interesul normal pentru alte fiinte, care denota dezvoltarea neuro-psihica normala a copilului, cum este de fapt); mama plange cand i se smulge copilul din brate de catre Barnevernet – deci este depresiva – fara evaluare, fara criterii de diagnostic, fara diagnostic diferential; mama sufera de o profunda ambivalenta in ce priveste angajarea in relatii interpersonale (ambivalenta pe care tatal copilului o neaga) – acest lucru sugereaza, pentru Barnevernet, ca mama are o tulburare patologica de atasament, care se va reflecta in atasamentul copilului fata de mama, aspect sustinut tot de teoria atasamentului, dar neconfirmat in cazul in speta; copilul mananca prea repede – cu siguranta a fost victima unui incest; copilul mananca prea incet – cu siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranta a fost victima unui incest (in ultimele trei cazuri nu am gasit nici un corespondent in psihiatria actuala); copilul este dus in mod obsesiv la medicul de familie sau la urgente, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.
5. Felul in care sunt tratati ulterior copiii luati dovedeste tot o abordare intoarsa pe dos a teoriei atasamentului. Intentiei evidente de a rupe atasamentele stabile formate in familiile biologice si de reatasare de alte familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si il lipim intr-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Sa luam exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separati cei cinci frati? Pentru ca se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupati copiii mai mari doi cate doi, de varste apropiate, si de ce li s-a dat program diferit de vizitare de catre parinti? Pentru ca atasamentul fata de familia lor biologica este in stadii diferite de formare, in functie de varsta: Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani in sus), deci ele au trebuit separate complet de parinti, fara vizitare, fara conversatii telefonice, fara cadouri. Ca urmare, telefoanele de cate 10 minute permise parintilor au fost o mare concesie, facuta doar de dragul autoritatilor romane. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodata sa se intample, dar s-a intamplat, gratie implicarii tuturor celor care au iesit in strada, astfel ca s-a aflat ca a existat o scrisoare a fetelor, care a fost impiedicata sa ajunga la parinti, iar una dintre fetite a declarat: “Am crezut ca urmeaza sa muriti”. Ele nu ar fi trebuit niciodata sa afle ca parintii nu sunt morti deloc, ar fi trebuit sa inceapa deja sa isi puna in miscare mecanismele de reatasare la noua familie, conform Barnevernet. Cu cei doi baieti, de 2 si 5 ani, Matei si Ioan, situatia este si mai inumana: la aceasta varsta, teoria atasamentului sustine ca despartirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lasata sa ii vada periodic, ca ei sa dezvolte agresivitate fata de ea, si apoi sa nu mai doreasca sa o vada, pentru ca asa spune teoria ca trebuie sa se intample. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a intrebat: “Chiar a spus tati ca ii este dor de mine?”. Cu cel mic, nu si-au batut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei sa il viziteze de doua ori pe saptamana, fiindca el nici nu va sti ca a avut-o de mama pe Ruth, daca va ramane la Barnevernet. Nu a contat ca au riscat retard in dezvoltare rupandu-l de la sanul mamei, nu a contat nici ca l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizata a intregului organism, desi puteau sa-i faca ecografii neiradiante in diferite zone ale corpului, pentru a vedea daca a fost sau nu agresat.
6. Merg mai departe cu rationamentul: daca aceasta dezlipire de familia biologica – lipire de o familie surogat, urmata de multe ori de transfer la o alta familie, si apoi la o alta familie, ar fi atat de benefica pentru copil, de ce statisticile recente arata ca se raporteaza un numar de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflati in plasament, rata mult mai mare decat a copiilor din populatia generala? De asemenea, de ce rata adoptiilor copiilor norvegieni aflati in custodia Barnevernet este mult mai mica decat rata plasamentului temporar in familii surogat, care merge in majoritatea cazurilor pana la atingerea varstei de 18 ani, dupa cum a aflat delegatia parlamentara romana in urma vizitei din Norvegia? Nici macar nu intru in rationamente legate de aspectele financiare ale sustinerii si promovarii Barnevernet, au facut-o altii inaintea mea, mult mai bine.
Intorcandu-ne la al doilea punct principal al argumentatiei mele, care priveste legislatia norvegiana de protectie a copilului, trebuie mentionate cateva aspecte. Motivele esentiale ale preluarii copilului din familia biologica si plasarea lui intr-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atasamentului: neglijenta, abuzul sau violenta asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema in sine, insa statisticile publicate de Biroul national de statistica norvegian arata ca, din totalul de motive, doar 20% se refera la neglijenta, violenta, abuz de orice natura si consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”). Pe de alta parte, articolele din lege care guverneaza activitatea Barnevernet si care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numarul 4.12, sectiunile A-D. De exemplu, sectiunea A permite statului sa preia un copil daca conditiile fizice si psihologice din mediul de viata al copilului nu se ridica la standardul prevazut de Barnevernet. De aceea, daca agentului nu ii place cum face mama omleta, sau daca acesta considera ca feliile de paine sunt prea groase, copilul este luat. Daca parintele are o problema temporara la picior si nu se poate urca pe scara sa spele geamul, copilul este luat. Daca hainele nu sunt impachetate in sifonier asa cum doreste agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, sectiunea D a aceleiasi legi recomanda statului sa preia copilul daca se SUSPECTEAZA ca acesta va suferi neglijenta sau abuz candva in VIITOR. Ca urmare, parintele care provine el insusi din custodia Barnevernet, este insemnat cu fierul rosu si este considerat la risc, asa ca nu va avea parte de copiii proprii. Parintele care a apelat vreodata la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagra si urmarit pana in… panzele albe (la propriu). Parintilor carora li s-au luat deja unul sau mai multi copii, trebuie sa le fie clar ca toti copiii pe care ii vor mai avea vreodata in Norvegia vor fi confiscati in acelasi chip. Fara asistenta, fara ajutor, fara consiliere, fara un diagnostic corect, fara un tratament corespunzator. O activitate neprofesionista, prestata de niste agenti fara pregatire corespunzatoare, deghizata ca “interes superior al copilului” si glazurata cu o urma de psihiatrie intoarsa pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.
Nu pot incheia fara sa spun ca exista si o altfel de asistenta psihiatrica in Norvegia, asa cum a inteles sa o practice asistenta medicala cu specializare in psihiatrie infantila, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonica a adolescentilor pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgenta Kirken SOS. Pentru aceasta, precum si pentru activitatea ei cu copiii strazii din Romania, ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios jurnal psihiatric din tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading). Pe un astfel de OM, Barnevernet o „rasplateste” luandu-i copiii. Daca este implicata aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu atat mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toata tagma medicala.
Sunt acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grabit sa il declar, fiindca am avut nevoie de timp pentru documentare, caci situatiile acestea de viata si de moarte nu se pot evalua intr-o zi-doua. Insa, pana cand statul norvegian continua sa sustina, cu o candoare demna de o cauza mai buna, incalcarile flagrante ale drepturilor omului si ale tuturor principiilor de buna practica medicala, produse de Barnevernet, m-am hotarat: nu mai vreau sa vad fiordurile in urmatorii 50 de ani.
Dr. Daniela Maris
